Posts Tagged ‘urcuș duhovnicesc’

Vladimir, în camera lui de apartament, este vizitat de prietenul său apropiat, Filip.

– Ce s-a întâmplat cu televizorul tău? spuse Filip, uitându-se mirat la imensa gaură din ecran.

– L-am spart cu ciocanul. Am vrut să-i dau drumul pe scările blocului, dar mi-era teamă că-mi sar vecinii în cap, zise Vladimir, râzând înecat.

– Cum așa? întrebă Filip, plin de nedumerire.

– Am să-ți povestesc. (Și oftând ușor, începu să relateze.) Zilnic eram nelipsit din fața televizorului, uitându-mă la știri sau la filme. Ajunsesem să cred că totul se rezumă la bani și că nimic concret nu pot face fără ei, că trebuie să ajung din urmă modelele văzute în lumea micului ecran. Acest lucru mi se părea tot mai greu. Vedeam câte rele se petrec în lume din cauza împuținării banilor: crime, jafuri, tâlhării, dezbinări etc. Chiar și atunci când ieșeam în oraș să mă întâlnesc cu prietenii la o bere, îmi spuneam că n-aș putea trăi fără să fac asta mereu și nu-mi imaginam ziua de sâmbătă seara fără să merg în vreun club renumit, că doar, cum ar fi viața trăită altfel, fără distracție? Ar fi ca la bătrânețe – plictisitor și deprimant, îmi ziceam, însă sunt tânăr și trebuie să mă distrez. Uneori, când ieșeam să mă întâlnesc cu prietenii mei în centrul orașului, mă opream la mănăstirea unde s-a călugărit un prieten bun al meu, să văd ce mai face, doar-doar s-o întoarce la traiul de dinainte de călugărie, că săracul o să se tâmpească cu stilul ăsta de viață – așa ziceam eu atunci.

De cele mai multe ori, când purtam o discuție, nu înțelegeam deloc ceea ce-mi spunea. Îmi repeta tot timpul că viața adevărată nu este cea pe care o ducea el înainte de intrarea în mănăstire și nici cea pe care încă o duc eu acum. Îmi spunea că nu înțelege cum de nu-mi dau seama de acest lucru; știa pasiunea mea pentru munte și alpinism și îmi zicea că, văzând atâtea minuni ale naturii, nu poți rămâne indiferent la chemarea de a da slavă lui Dumnezeu și a crede în El. Îmi mai spunea că poți vedea o minune chiar și numai într-un fir de iarbă, care se clatină la adierea vântului, sau în frumusețea și parfumul unei flori, că poți simți ceva deosebit chiar și privind o gărgăriță cum se luptă să-și ia zborul de pe o frunză, și când o face, se așază pe nasul tău.

Într-adevăr, îmi petreceam vacanțele la munte, cu prietenii, mă cazam la cabană, escaladam munții și, în general, făceam drumeții. Dar să fiu sincer și să spun drept, mai semnificativă pentru noi era ieșirea în poiană, aproape de pădure, categoric nu pentru a mirosi flori – căci cum ar fi fost să vezi un grup de bărbați întinși pe iarbă, unul mirosind o floare, altul jucându-se cu o gărgăriță și altul… cine știe ce mai făcând, ci desigur, pentru a căuta locul cel mai potrivit ca să o „punem” de-un grătar, cu niște muzică tare și așa mai departe.

Credeam în Dumnezeu, dar în acea perioadă la un nivel ideatic, să spun așa, motiv pentru care gestul prietenului meu de a se călugări și stilul său nou de viață mi se păreau habotnice. Dar, pentru că țineam la el, încercam să-l înțeleg și să găsesc răspunsuri la întrebarea:  „–Cum e posibil să simți și să vezi lumea cu alți ochi, idealizând fiecare întâmplare aparent banală: căderea unei frunze să-ți aducă un zâmbet, chiar și un zbor de gărgăriță având puterea să te emoționeze, privindu-o întins pe pajiște?” Ținând cont de ceea ce mi se prezenta la televizor, toate acestea păreau ceva cu totul abstract și de basm.

Într-o seară, hotărându-mă să nu mai merg în club – bine, recunosc, motivul era mai mult că nu prea aveam bani – m-am decis să trec pe la mănăstire să-mi vizitez prietenul, să mai discut cu el. Pe drum, însă, din neatenție – să zicem – am dat peste un bătrân, care nu știu de unde a apărut, și, ciocnindu-ne, l-am repezit cu o vorbă aspră:

– Ți-ai luat stradă, nu te uiți pe unde mergi? dar privindu-l mai bine și văzând că e bătrân, m-am decis să renunț la agresivitate și să uit evenimentul.

– Iartă-mă, tinere, dar tocmai era să strivești un melc, a zis bătrânul, spunându-și numele, parcă vrând să ne împrietenim. Nu am putut răbda și mi-am permis să te „atenționez”, a adăugat.

„Asta-i bună, altul cu gărgăuni, până acum eram la botanică cu flori și frunze, iar acum suntem la biologie, bine totuși că n-a fost o broască, pentru c-o luam razna pe loc”, am zis în gândul meu.

Și parcă știind ce am gândit, bătrânul mi-a zis:

– Dacă ești sincer în căutarea ta, vei înțelege la un moment dat.

– M-am străduit, dar n-am reușit, am răspuns eu ignorând parcă șocul nedumeririi.

– Folosește scara! mi-a zis el, și, uitându-mă în jur, am întrebat: …Care?? Dar când am revenit cu privirea, bătrânul nu mai era. Atunci, cuprins de spaimă, am rămas încremenit, neștiind cum să reacționez; dacă aș fi fost dus de mic la biserică, probabil că atunci aș fi rostit pe de rost mai multe rugăciuni decât un călugăr în mănăstire, dar ghinionul meu a fost că nu știam niciuna, așa că tot ce am putut rosti în gând a fost: Doamne!!! și o sete de cunoaștere, de rugăciune, amestecată cu frica, m-a cuprins. După ceva timp, m-am hotărât să mă mișc din loc și m-am îndreptat cu pași teleghidați și rapizi către mănăstire. Ajuns la mănăstire, m-a întâmpinat părintele stareț, de la care am aflat că prietenul meu călugăr a plecat pentru o perioadă în pustie.

– Ei, alta acum – am zis eu încruntat, uitând parcă de locul în care mă aflam și de persoana căreia mă adresam – ce trăznaie mai e și asta, să pleci de nebun prin pădure…???

– Nu vorbi așa de prietenul tău, începu aspru părintele, să știi că mi-a povestit despre prietenia voastră și am observat cât de mult ține la tine. Te pomenește în fiecare seară la rugăciune, iar unul din motivele pentru care a plecat în pustie ești tu, chiar dacă te situezi ultimul pe listă, zise zâmbind ironic. Chiar își dorește să te lumineze Dumnezeu să mergi pe calea cea bună.

Scara

În momentul acela, mi-am amintit de întâmplarea din drum cu bătrânul și i-am povestit-o, vorbindu-i fără răsuflare și așteptând cu nerăbdare cuvânt lămuritor. Atunci starețul, care este un om experimentat, mi-a explicat:

– Hmm, interesant, dragă Vladimir. Există o scriere a unui Părinte Sfânt, intitulată „Scara”, numită astfel pentru că, spre a ajunge la desăvârșire, trebuie să urci o scară a virtuților, treaptă cu treaptă, având la capăt dragostea.

– Nu înțeleg prea bine legătura, spuse Filip.

– Adică, bătrânul acela s-a referit la faptul că, pentru a ajunge la o sensibilitate și o trăire duhovnicească înalte, stări indispensabile mântuirii, dar și rezolvării „problemei” mele, trebuie să pornești urcând anumite trepte, nu dintr-o dată – cum voiam eu – ci în timp, începând cu lepădarea de viața deșartă și continuând cu despătimirea, apoi celelalte, culminând cu dragostea. Din acel moment, începi să vezi lucrurile în alt mod, cu alți ochi, pregustând raiul încă fiind în această viață pământească. Când te lupți să conștientizezi și când ajungi să simți prezența permanentă a lui Dumnezeu oriunde și în toate, începi să te bucuri de orice lucru, de fiecare adiere a vântului și pe toate le primești ca de la El. Ulterior am citit și eu cartea. Mi-am dat seama unde mă situam eu.

– Interesant ce spui tu, interveni Filip, observând cu câtă ardoare povestea prietenul său, dar de ce te găsesc acum în cameră cu televizorul țăndări, și privind neclintit pe geam?

– Vreau să intru în mănăstire.

– Uau, dar ce treabă are televizorul? Și nu văd un motiv foarte clar exprimat. Faptul că un bătrân ți-a zis să urci pe scară și că un părinte a dat un înțeles duhovnicesc acestui cuvânt, nu sunt argumente de ajuns.

– Dacă ar fi doar atât, probabil că ai fi avut dreptate. Cu televizorul, însă, este simplu: te conectează undeva departe de realitate, făcându-te să pierzi contactul cu ea, îți impune cum să gândești, ce să faci, cum să trăiești, ce să simți, cum să iubești; nu te poți împotrivi decât luând atitudine. Eu unul am luat. Referitor la acel bătrân, totul e minunat, am rămas marcat de întâmplare, la fel și părintele stareț. Când acesta din urmă m-a întrebat care-i numele cu care s-a prezentat acel bătrân, răspunsul a fost: …„Ioan” !!!