Posts Tagged ‘muzica bisericeasca’

Metrica imnelor bizantine din perspectivă teologică – Diacon Cornel Coman și Sabin Preda

“ROMÂNIREA” SAU “GRECIZAREA” CÂNTĂRII NOASTRE BISERICEŞTI?

Pr. Prof. dr. Gheorghe DRĂGHICI

În ultima vreme au apărut –şi cu părere de rău vedem că încă continuă să apară- aşa zise “grupuri de psalţi”, care, sub o formă sau alta încearcă să readucă în biserică un stil de cântare, numită de ei „bizantină” ce se cânta odată, în vremea regimului fanariot de câtre grecii trubaduri de prin insule sau de oriunde şi care au impus în cântarea psaltică românească cântări de tipul tereremuri şi manale, taksâmuri şi nenenale, puternic influenţate de stilul muzical turco-perso-arab. Aş vrea să fac încă de la început o precizare: eu nu sunt împotriva muzicii psaltice greceşti, ci, dimpotrivă, un înfocat admirator al acesteia. Însă, să nu uităm că,  muzica grecească este deosebit de frumoasă când o cântă grecii, aceştia fiind interpreţi de excepţie ai neumelor bizantine atât „în duh” (kata pneuma) cât şi „ad literam” (kata gramma). Ei au stilul lor de interpretare iar noi pe al nostru.

Am auzit de multe ori expresia: „noi cântăm muzică psaltică autentică”. Ce este aceea muzică psaltică autentică? Cine poate pretinde că interpretează întocmai o piesă muzicală precum altădată Sf. Ioan Damaschinul sau Ioan Cucuzel? De ar fi primit mai mult de către Dumnezeu stilul grecesc şi nu şi cel românesc sau sârbesc sau rusesc? Noi românii ne-am făurit în muzică propriul nostru stil şi am căutat să-L lăudăm pe Dumnezeu cât mai frumos în graiul nostru aşa cum ne-am priceput mai bine. Nu odată am atras invidia multora pentru că strana bisericii noastre a fost în mâna unor cântăreţi destoinici care au făcut cinste acestei slujiri. Macarie Ieromonahul, în Irmologhionul său, ne aduce în acest sens o preţioasă mărturie: „În zilele fericitului întru pomenire dascălului Şărban Protopsaltul, viind cel mai desăvârşit şi cel mai vestit dascăl al vremii aceea dintre greci, Anastasie Rapsaniotul, cu socoteală ca să-şi găsească norocul şi să rămâie în ţara noastră, când au văzut desăvârşirea şi au auzit dulcea fireasca glăsuire a lui Şărban, a lui Constandin şi a celorlalţi dascăli din neamul nostru s-a înspăimântat şi singur judecându-se că nu iaste trebuincios, nearătându-se în multe zile, s-au întors şi au murit în ţara lui.”[1] Ne este, de asemenea, cunoscută nefericita întâmplare cu Nectarie „Privighetoarea Sfântului Munte”, care, datorită faptului că era pe atunci cel mai bun psalt din Athos şi-a atras invidia multora şi a fost otrăvit. De altfel, grecii n-au recunoscut niciodată deosebitul talent pe care îl avea vestitul cântăreţ român şi era acuzat permanent că el „cântă vlahica”. Împotriva celor care încercau să imite pe greci în cântare, Anton Pann a scris versuri nemuritoare:

„Cântă, măi frate române, pe graiul şi limba ta

Şi lasă cele străine ei de a şi le cânta

Cântă să-nţelegi şi însuţi şi câţi la tine ascult

Cinsteşte ca fieşcare limba şi neamul mai mult (…)

Acum însă-mbrăţişează pe aceste româneşti

Pe limba tatii şi-a mamii, pe care o şi vorbeşti”.

Aceste versuri ce deschid Heruvico-Chinonicarul din 1846 reprezintă replica versificată a apelului înaintaşului său, Macarie, din finalul prefeţei la Irmologhionul  din 1823: „Cântă de acum înainte, vitejeşte şi cu îndrăzneală orice cântare în limba Patriei tale, cu minunata fireasca dulce glăsuire a Patriei tale, înţălegere, cu evlavie, cu dragoste către Milostivul Dumnezeu…”. Vom încerca în cele ce urmează să arătăm, atât cât putem cuprinde într-un spaţiu limitat, cum a fost influenţată atât muzica grecească, dar şi cea românească, de melosul turco-perso-arab, ce impact are asupra credincioşilor, dar şi răspunderea pe care o avem privind păstrarea curată şi nealterată a muzicii noastre bisericeşti, aşa cum ne-au transmis-o marii noştri psalţi: Macarie Ieromonahul,  Anton Pann, Ştefanache Popescu, Ghelasie Basarabeanul etc.

Influenţa muzicii orientale asupra muzicii psaltice

 

În evoluţia muzicii orientale de la noi se deosebesc două mari perioade: prima, până în anii 1711-1715, caracterizându-se prin pătrunderea muzicii orientale, inclusive a formaţiei instrumentale meterhaneaua, iar a doua, până la 1821, epoca muzicii orientale propriu-zise, când se remarcă manifestări de amploare, prin formaţii muzicale specifice, domnitorii fanarioţi şi boierii organizându-şi curţile după ceremonialul şi obiceiul Porţii Otomane. Primele elemente orientale, legate de culturile turco-perso-arabe, pătrund în ţinuturile noastre îndată după căderea Constantinopolului şi vor avea o puternică influenţă asupra culturii noastre din secolele XV-XVIII. Încă din secolul al XVI-lea, domnitorii ţărilor române primeau din partea sultanului meterhaneaua[2], al cărui repertoriu cuprindea: manale, bestele, samaele, pestrefuri sau peştrefuri, nagmele, talcsâmuri etc. Paralel cu influenţa turcească, odată cu instaurarea domnilor fanarioţi – care nu cunoşteau decât frumuseţea muzicii orientale şi pe care au încurajat-o prin toate mijloacele –vin în ţară o mulţime de cântăreţi de sarai[3] şi bisericeşti[4]. Uneori domnitorii fanarioţi aduceau de la Constantinopol şi psalţii Curţii. Mihail Grigore Şuţu, de pildă, în  1819, numeşte psalt al curţii sale pe Spătarul Iancu Malaxa, vestit şi prin felul de a cânta domnitorului cântece de lume.[5] În condica lui Gheorgache se arată că la ritualul meselor de la Curte, participau şi „cântăreţii de muzică psaltică /…/ şi lăutarii, care acompaniau jocurile (dansurile) care urmează după masă”[6]. Muzica orientală turco-perso-arabă a influenţat nu numai creaţia cultă şi lăutărească ci şi muzica psaltică. Psalţi şi protopsalţi ai Bizanţului se făceau interpreţi ai acestei arte noi şi îndeplinind de multe ori îndoitul rol de cântăreţ de strană şi cântăreţ de lume, amestecau melodiile, nemaiputându-le despărţi în dubla lor ipstază. Pentru Berechet şi alţi mari protopsalţi ai bisericii Sf. Sofia din Constantinopol erau în acelaşi timp şi cântăreţi ai sultanului, practicând o muzică pestriţă, fapt pentru care adesea muzica lor îţi reaminteşte manalele Antiohiei.

În revista „Gândirea Ortodoxă”  din 1958, nr. 14-15, Panaiot Kristu, vorbind despre criza muzicii eclesiastice greceşti, observă că: „Cu douăzeci de ani în urmă se părea că ar fi survenit o oarecare îmbunătăţire în ceea ce priveşte muzica bisericească /…/ melodia se simplificase îndeajuns iar ţinuta generală a cântărilor nu mai reamintea manalele Antiohiei. Dar, de atunci am revenit la situaţia din veacul trecut. Astăzi, muzica bisericii noastre este condusă de mentalitatea ciudatului protopsalt Petru Lampadarios, care se urca în minarete şi imitând glasul muezinului chema pe credincioşii Islamului la rugăciuni în ceasurile nepotrivite sau care furând a introdus în muzică melodiile arabo-persane, pentru care s-a şi numit Hârsâz (Hoţul) Petru”[7]. Dintre cântăreţii bisericeşti care umblau şi prin Ţările Române, aducând aşa numitele „asmata exwterika” (cântece exterioare bisericii), deosebite de cele „ekklhsiastica” (imne propriu-zise bisericeşti, folosite în cult) amintim pe: Stavrinos Grecul, Anastasie Rapsaniotul, Petre protopsaltul bisericii celei mari din Constantinopol, Nichifor Hiotul, Agapie Paliermul, Dionisie Fotino, Petre Efesiul şi alţii. Astfel, în cea de a doua jumătate a secolului al VIII-lea asemenea scări abundă. Iată câteva dintre ele: moustar nisabour, atzem ghiurdi, atzem asirian, mpouselic, aseiran, mpouselic asiran, huseini aseiran, huzam, ousac, arezbar, isfalan, arampan, mpeghiati, arampan mpeghiati, sabas, mugahier, pampatahir, etc. Acestea sunt doar câteva numiri de macamuri (moduri), care ne amintesc de muzica turco-perso-arabă şi care sunt frecvent întâlnite în manuscrisele psaltice din acea vreme. Aşadar, melodia psaltică de la sfârşitul secolului al VIII-lea şi începutul celui de al XIX-lea, se laicizase şi a început a se răspândi şi la noi manalele şi taxâmurile ce răsunau pe malurile Bosforului, ca şi în seraiurile turceşti. Cu privire la acest fenomen de laicizare, Macarie Ieromonahul zice: „Şi /…/ au început /…/ a să cânta cântece lumeşti şi de multe ori a să auzi în  /…/ beserică chiar acelea care le cântă turcii în cafenele şi prin adunările lor”[8]. Iar, împotriva psalţilor greci, care contribuiau din plin la acest proces de laicizare, Macarie scrie: „De ar fi cel din neamul acela cât de ticălos, de ar cânta căpreşte, de ar gongăni ca dobitoacele, de s-ar schimonosi cât de mult, pentru că iaste din neamul acela, îndată iaste şi dascăl, şi desăvârşit, şi cu ifos de Ţarigrad. Iar românul de ar avea meşteşugul şi iscusinţa lui Orfeus şi glasul, nu al lui Cucuzel, ci al Arhanghelului Gavriil, pentru că iaste roman, îndată îi dau titlu că nu iaste nimic, cântă vlahica, n-are profora de Ţarigrad, şi-i împletesc mii de defăimări”[9]. Anton Pann a manifestat o atitudine caustică faţă de psalţii vremii sale, încondeiaţi în nemuritoarele versuri:

„Multor, am băgat de seamă, cântarea când o privesc

Şi o văd îngorgonată le place de-nebunesc.

Neştiind că meşteşugul nu stă-n scrisul gorgonat,

Ci în buna potrivire şi în stilul luminat.

Eu, dar, de multe gorgoane am fugit cât am putut

Şi-am urmat cuviinţei, peste reguli n-am trecut…”

Sau:

„Ca meşteşug, psaltichie ştiu cât ştie un cocoş;

Axioane viermănoase ţi le cânt ca pe răboj;

Iar când e la tereremuri, sunt vestitul Cucuzel,

Ba încă multor le pare că îl întrec şi pe el.

Când se umflă ca curcanul şi mi-ţi ridică un glas,

Ca o mince îţi trânteşte nenenalele pe nas…”

În aceste vremuri de frământări şi de transformări structurale şi stilistice ale muzicii bizantine apare, către sfârşitul secolului al XVIII-lea, şcoala muzicală românească de la Mănăstirea Neamţ, a lui Paisie Velicicovski, iniţiată de Iosif Monahul şi continuată de Visarion Monahul. Importanţa acestei şcoli constă în faptul că, spre deosebire de contemporanii lor români, psalţii nemţeni acordă prioritate stilului silabic, cântărilor „syntomon”, adică scurte, concise, fără să se renunţe cu totul, bineînţeles, la cântările „argon” şi la cele de stil „papadic”[10]. Acest lucru a avut una din consecinţele cele mai importante pentru muzica bizantină de pe teritoriul ţării noastre, căci înlăturând în parte stilul „papadic”, indirect au înlăturat şi o parte din influenţele „asmata exoterika”. Imperfecţiunea notaţiei, pe de o parte, şi pe de altă parte procesul de laicizare a muzicii bizantine –care trebuia stăvilit– a generat „reforma”, înfăptuită la Constantinopol la începutul secolului al XIX-lea (1814) de către cei trei mari ctitori ai „sistemei celei noi”: Hrisant, mitropolit de Prusa, Grigore Lampadarul şi Hurmuz-Gheorghiu din Halchi-Hartofilax, care şi înfiinţează în anul 1815 o şcoală de cântări la Constantinopol, pentru învăţarea „noului sistem” şi a muzicii reformate şi curăţate de elementele laice orientale.

Cântarea psaltică românească

 

La români, muzica bizantină a fost, alături de folclor, timp de peste un mileniu, principala formă de cultură românească. Începând cu şcoala lui Eustaţie de la Putna (1493) şi cea a lui Radu şi Gheorghe Grămăticul de la Braşov (1495) şi până la înfiinţarea şcolilor din Bucureşti şi Iaşi, 1834 şi respectiv 1836, date ce marchează începutul învăţământului muzical modern, la noi este promovată numai muzica bizantină al cărui sistem de scriere constituie singurul mijloc prin care se putea nota muzica de toate genurile. Este necesar să cunoaştem cât mai multe date privitoare la muzica psaltică, pe de o parte, pentru a se determina contribuţia originală a poporului român la dezvoltarea acestui gen de muzică, iar pe de altă parte, pentru a se delimita influenţa greacă asupra culturii noastre. Ceea ce trebuie să reţinem în mod deosebit este faptul că noi românii am avut muzica noastră bisericească deşi aceasta a fost multă vreme puternic influenţată de melosul străin şi că marii noştri psalţi s-au luptat de veacuri să „românească” această cântare, s-o facă accesibilă nouă „pentru desfătarea sufletească a credincioşilor”.

„Românirea” –termen întrebuinţat prima dată de Anton Pann[11]– poate fi urmărită în patru faze:

  1. De la primele creaţii pe texte româneşti – cel puţin de la Coresi – până spre sfârşitul secolului al XVII-lea, fază în care cântarea în limba română se face „pe cale orală”, fără neume bizantine;
  2. Din ultimele decenii ale secolului al XVII-lea, până la reforma lui Hrisant;
  3. La Macarie şi la Anton Pann;
  4. De la Dimitrie Suceveanu, Neagu Ionescu, Ştefanache Popescu, etc. până la Popescu Pasărea, ultimul care şi-a spus cuvântul în procesul de românire a cântării bisericeşti.

Nu ne-am propus acum să analizăm acest fenomen ci să scoatem în evidenţă că şi noi românii am cântat în felul nostru tot în stilul bizantin, parcurgând toate etapele de dezvoltare ale acestui gen de cântare. Compozitorii români au exploatat la maxim melosul psaltic. Creaţiile lor sunt străbătute, ca de un fir roşu, de specificul acestui melos. Răspunsurile la Sfânta Liturghie, aşa cum le avem şi astăzi, nu sunt traduceri sau adaptări din muzica psaltică grecească ci sunt creaţii româneşti ale lui Anton Pann, Iosif Naniescu, Varlaam Bărăncescu, etc., creaţii care, fără să se depărteze prea mult de specificul cântării bizantine, au totuşi un iz naţional destul de accentuat. La noi, muzica bisericească nu s-a depărtat foarte mult de stilul bizantin, cum s-a întâmplat la unele popoare ortodoxe vecine, dar nici n-a rămas încorsetată în tiparele acesteia, ci are un pronunţat specific autohton, rod al unei evoluţii fireşti, neforţate şi decente. Din contră, mi se pare mult mai grav să încerci acum să introduci în biserică melodii lungi, obositoare, cântate în special de călugării de la Sfântul Munte, pe care oricum nu le înţelege aproape nimeni şi cu atât mai mult nu le poate cânta. Dacă cu multă vreme în urmă s-a luat cântarea din gura credincioşilor şi s-a oferit cântăreţilor de la strană, socotesc că ar fi bine, pe temeiuri biblice şi patristice, ca aceasta să se restituie acelora cărora le aparţine de drept: „Toată suflarea să laude pe Domnul” (Psalmul 150,6). Desigur, cântăreţii au rolul lor. Ei pot să ajute pe credincioşi la învăţarea melodiilor liturgice, să se ocupe de buna desfăşurare a cântării de la strană dar numai împreună cu aceştia. Un cântăreţ care va cânta singur toată slujba, îi va transforma pe participanţii la serviciu divin în simpli spectatori care-şi vor urmări doar ceasul sau care se vor lăsa purtaţi de gânduri până la otpust. La jumătatea veacului trecut a început o nouă reformă în muzica noastră bisericească, nu de proporţiile celei de la începutul secolului al XIX-lea, dar importantă prin revizuirea cântărilor de strană (stilizarea şi, în unele cazuri, scurtarea melodiilor prin eliminare unor formule prea dificile), şi prin diortosirea textelor. Majoritatea acestor cărţi au apărut, în mai multe ediţii, prin osârdia şi grija pr. Prof. dr. Nicu Moldoveanu, de Facultatea de Teologie din Bucureşti. Acestea sunt destinate în primul rând, instituţiilor de învăţământ ale Bisericii noastre, preoţilor, cântăreţilor dar şi tuturor credincioşilor, care vor să cânte sau numai să studieze muzica psaltică, prin comparaţie, confruntând ambele notaţii.


[1] Macarie Ieromonahul, Irmologhion, p. IX-X, Prefaţă la Gheorghe C. Ionescu,  Muzica bizantină în România, Dictionar chronologic, Ed. Sagittarius, Bucureşti, p. 60.

[2] Muzică militară turcească în care predomină perciţiile şi alămurile care se cânta la paradele domneşti.

[3] Palat al sultanului sau al marilor domnitori turci.

[4] Octavian Lazăr Cosma, Hronicul muzicii româneşti, vol. I, Bucureşti,1973, p. 234.

[5] Ibidem, p. 108.

[6] Ibidem, p. 400.

[7] Olimp N. Căciulă, Din viaţa bisericilor ortodoxe de peste hotare, Biserica Greciei, în B.O.R., 1958, p.816-817.

[8] Macarie Ieromonahul,  Irmologhion sau Catavasieru musicesc, Viena, 1823, p X.

[9] Ibidem.

[10] Adică la acele cântări rare sau foarte rare.

[11] Anton Pann, în „Prefaţa” cărţii Fabule şi istorioare, Bucureşti 1841, p. 4, spune: „După ce am învăţat canoanele şi ortografia acestui meşteşug (al muzicii psaltice – n.n.) n-am zăbovit a români (n.n.) şi a lucra pe note cărţile cele mai trebuincioase”.