UNDE SUNT ŞCOLILE DE ALTĂDATĂ?

Posted: Iulie 23, 2012 in Diverse

UNDE SUNT ŞCOLILE DE ALTĂDATĂ?[1]

           N-am putea spune că înainte de 1990 ar fi fost aşa cum trebuie; mai întâi pentru că era în esenţă ateu, apoi pentru că insista prea mult pe memorizare, cantitate şi specializare. Dar, totuşi, aşa cum era, românii luau aproape an de an primele locuri la olimpiadele internaţionale de matematică, fizică, biologie sau chimie. Şi nu era vorba numai despre cei care făceau performanţă. Elevii români, chiar şi cei de nivel mediu, îi depăşeau pe cei din Occident de aceeaşi vârstă cu ei. Îmi amintesc că între anii 1980 şi 1986 am avut câţiva colegi care au emigrat cu familia în Statele Unite. Deşi nu excelau la şcoală în România, acolo au fost trecuţi într-o clasă superioarî vârstei. Dar, şi în aceste condiţii, erau mai buni decât colegii lor.

             La doi ani după 1990, aflam din ziarele româneşti că, în clasamentele internaţionale, România era cotată undeva pe locul 170 în privinţa nivelului de învăţământ. Ne depăşeau şi ţări din Asia, nu mai vorbim de cele occidentale. Atunci nu ştiam prea bine ce înseamnă manipularea. Doar ne miram şi ne gândeam, cu uimire, cum ar trebui să arate un învăţământ performant, dacă noi şi cel de atunci obţineam performanţe dintre cele mai bune la olimpiadele internaţionale – nu vorbim de faptul că majoritatea celor 169 de ţări care ne-o luaseră înainte, nu ajungeau nici măcar să participe la faza finală a acestor concursuri… În aceeaşi perioadă, eram la fel de surprinşi să aflăm că industria şi agricultura, cu care Ceauşescu reuşise recordul de a ne aduce în situaţia unică de a nu mai avea nicio datorie, erau de fapt nişte găuri negre ale economiei naţionale. Straniu, adică o economie formată numai din găuri negre supravieţuise şi exportase zeci de ani , în lumea întreagă, de la maşini agricole şi instalaţii petrolifere până la locomotive şi arme de tot felul… Însă lucrurile se înscriau în aceeaşi linie generală, de aruncare la coşul de gunoi a „moştenirilor trecutului” şi de reaşezare pe baze noi, moderne, „europene”.

           Aşa că, pentru că tot era considerat învăţământul românesc atât de puţin performant, s-a început reforma. Oricum era obligatorie, căci numai aşa se angajai F.M.I.-ul şi celelalte Forumuri Europene să ne împrumute şi să ne ajute. Şi, într-adevăr, în ultimii douăzeci de ani, învăţământul românesc a fost reformat neîncetat, deşi nu există măcar un studiu desfăşurat de către Ministerul care-l gestionează prin care să se fi demonstrat necesitatea unor măsuri sau a altora. Slavă Domnului că reformarea învăţământului nu s-a desfăşurat în acelaşi ritm cu reforma din agricultură! Asta pentru că pe porci poţi să-i laşi să moară sau să-i tai, după cum s-a şi întâmplat în cazul lichidării marilor combinate de carne româneşti, dar cu oamenii e mai greu… Şi totuşi, prin sistemul noilor manuale alternative, al noilor sisteme de notare sau printr-o reformare continuă sub semnul principiului „schimbarea oricum va aduce ceva nou”, s-a reuşit să se dea peste cap întregul proces educativ!

          Rezultatul final? După bacalaureatul din  vara aceasta(2011), procentul de promovabilitate la nivel naţional este de 44,7%; în peste 20 de licee din ţară, nici un elev nu a promovat examenul de bacalaureat; la nivel naţional s-au înregistrat doar 60 de medii de 10; 661 de elevi au fost daţi afară din examen; în unele judeţe au promovat examenul sub 20% dintre elevi – şi lista recordurilor negative poate continua…

          Subiectul a devenit unul de interes pentru mass-media, care a început vânătoarea de vinovaţi. Talk-show-uri, interviuri, explicaţii dintre cele mai complicate. A apărut chiar şi versiunea că, de fapt, problema este tocmai lipsa de consecvenţă în reformă! Exact aceleaşi reţete ca în industrie şi agricultură…

           Până la urmă, ţapi ispăşitori au fost găsiţi copiii. Chipurile, s-au obişnuit cu distracţia şi nu mai vor să înveţe! Au început chiar să fie batjocoriţi de unii şi de alţii, chiar şi de către Ministerul Învăţământului, prin reprezentanţii săi. Aceasta, în ciuda faptului că nimeni nu s-a ostenit să facă un studiu competent asupra cauzelor dezastrului din educaţia românească a ultimelor două decenii. Dar nu copiii eu fost cei care au condus reforma învăţământului şi nu pot fi învinovăţiţi nici de crearea climatului extrem de nociv din societatea românească… Fiindcă, într-adevăr, eşecul copiilor de astăzi este cauzat nu numai de un sistem de învăţământ defectuos, ci şi de mediul familial şi social în care trebuie să trăiască.

           Într-un număr suficient de mare de studii s-a arătat faptul că principalele probleme psihologice ale copiilor zilelor noastre survin în contextul lipsei de afecţiune şi de prezenţă a părinţilor, care fie sunt plecaţi la muncă în străinătate, fie sunt prinşi cu serviciul de dimineaţă până seara. Şi vorbim de un context, să-i spunem, relativ fericit, căci în tot mai multe cazuri unul dintre părinţi îşi abandonează cu totul familia, hotărât fiind să-şi „refacă viaţa” cu o altă persoană.

           Lipsa de afectivitate şi de îngrijire atentă îl determină însă pe copil să se retragă în sine, să devină tot mai agitat, nervos şi chiar deprimat. Apar astfel problemele de atenţie şi lipsa de concentrare. Foarte probabil că o mare parte dintre tinerii care au eşuat la bacalaureatul de anul acesta(2011) fac parte dintre acei copii care s-au refugiat în faţa televizorului şi a Internetului, dintr-o lipsă cronică a afecţiunii şi îngrijirii parentale. Dar nu-i vorba aici numai despre o suferinţă sufletească Cercetări mainoi demonstrează că lipsa de îngrijire asociată cu un mediu agresiv (vezi jocurile pe calculator sau desenele animate cu violenţă) produce grave atrofii corticale – cu alte cuvinte, nici creierul nu-i mai ajută…

          O altă problemă de care ar trebui să se ţină seama într-o analiză a incapacităţii de învăţare a multora dintre tinerii de astăzi este rătăcirea acestora în jungla lumii televizorului, a jocurilor pe calculator, a Internetului în general.

            Miile de ore petrecute de copii în compania personajelor virtuale (99% dintre ele foarte agresive) au contribuit, desigur, la haosul şi confuzia care-i stăpâneşte pe tinerii de astăzi. Adevăraţii lor educatori sunt eroii de telenovelă. VIP-urile a căror viaţă li se oferă drept model sau strategiile de luptă şi supravieţuire dint tot felul de jocuri video. Comunicarea pe Internet le afectează capacitatea de a scrie şi a citi, dar şi de a comunica firesc cu alţi tineri de vârsta lor. Duhul lumii virtuale nu are nimic în comun cu nici un fel de etică a unei societăţi normale. Munca e privită ca o corvoadă, iar distracţia ca singurul mod acceptabil de a-ţi petrece viaţa. Nu mai vorbim de invazia pornografiei; aceasta, în cârdăşie cu Internetul, cucereşte tot mai mult teren în mintea şi sufletul tinerilor de pretutindeni. Există deja o mulţime de studii care demonstrează că scăderea vizibilă a performanţelor şcolare a băieţilor faţă de cele ale fetelor (lucru constatat şi la examenele de bacalaureat de anul acesta – 2011) îşi are una dintre cauze în consumul de pornografie, care la băieţi este în cantitate mult mai mare.

          Ei bine, Ministerul Învăţământului îi condamnă pe copii, în loc să-i avertizeze pe părinţi asupra pericolului pe care-l reprezintă calculatorul pentru sănătatea mentală – ba, mai mult, a avut girjă să transforme, de-a lungul timpului, calculatorul în cel mai bun prieten al copiilor de ieri şi al tinerilor de astăzi! Acesta a fost unul dintre obiectivele în care Ministerul şi Guvernul, indiferent de culoarea politică, au investit cel mai mult. De la dotarea claselor (de la grădiniţă până la liceu) cu televizor şi calculator, până la subvenţionarea programului „Un laptop pentru fiecare copil”, România a investit într-un mijloc care-ar putea fi una dintre explicaţiile majore ale eşecului şcolar al elevilor, dupăc um demonstrează studiul lui Cristian Pop-Eleches profesor asociat la Universitatea Columbia din Statele Unite.

           Profesorii înşişi şi-au adus în multe cazuti contribuţia la rătăcirea copiilor în lumea virtuală, atunci când şi-au abandonat menirea de dascăli şi educatori şi le-au solicitat copiilor să recurgă la Internet, atât pentru a-şi obţine materialul didactic, cât şi pentru a-şi face temele…

         După cum ziceam, în dezbaterea privind dezastrul educaţiei şcolare din România s-a implicat foarte activ şi mass-media. Ceea ce nu s-a luat însă în discuţie este faptul că mass-media reprezintă unul din principalii vinovaţi pentru promovarea unui duh complet contrar unei educaţii sănătoase: banul şi hoţia ca formule ale succesului, şi nicidecum educaţia, munca şi şcoala; bârfa ca facultate critică şi destrăbălarea ca valoare morală etc.

          Analiza procesului de reformare – sau, mai corect spus, de desfigurare – a învăţământului românesc ar trebui să aibă în vedere şi analiza cazurilor care contrazic aşteptările avute în contextul confuziei şi haosului ce domnesc în societatea românească actuală. Totuşi, există încă mulţi copii români care câştigă premii la olimpiadele internaţionale, care ocupă un loc de frunte în marile universităţi din America şi Europa şi posturi dintre cele mai bine plătite în Occident. Oare cum au crescut aceşti copii?

          Majoritatea fac parte din familii în care educaţia copilului nu a fost lăsată la întâmplare, pe mâna unor sisteme impersonale şi corupte. Părinţii lor nu s-au îngrijit să le cumpere ultimul tip de iPhone, laptop şi haine „de firmă”, ci să le citească cât mai mult încă din primii ani de viaţă, să-i ţină departe de anti-modelele de la televizor; să-i îndrume să studieze un instrument muzical, să nu asculte manele sau alte genuri muzicale cu efecte negative asupra minţii lor; să-i înveţe câteva limbi străine, nu să-i lase să repete cuvinte murdare din limba engleză; să-i ajute să aibă un contact cât mai strâns cu natura, nu să se uite la „Animal Planet”; să-i înscrie la un sport, nu să vadă meciuri la televizor. Cu alte cuvinte, educaţia acestor copii a început de foarte devreme, urmând mai mult perceptele unei educaţii tradiţionale, sub autoritatea părinţilor, primind afectivitate din belşug şi libertate pe măsura discernământului.

           Desigur, aceşti părinţi şi-au petrecut ei înşişi mai puţin timp în faţa televizorului, luându-şi foarte în serios rolul de părinţi şi educatori. Ei au înţeles că petrecerea a mai mult timp împreună cu copiii, atrăgându-i în diferite activităţi, îi va ajuta pe cei mici să nu-şi petreacă viaţa hipnotizaţi în faţa televizorului şi calculatorului, să fie mai stăpâni pe deciziile şi motivaţiile personale şi mai puţin atraşi de anturajele bolnave, erotism, băutură şi drog.

          Dincolo de o ştiinţă sau artă pe care trebuie încet-încet să o reînvăţăm – aceea de a fi părinţi! – , cel mai important lucru este să conştientizăm că educaţia copiilor noştri este un lucru mult prea important pentru a-l lăsa în totalitate pe seama unor instituţii. Reuşita depinde de dragostea  şi jertfelnicia părinţilor, de o anumită solidaritate comunitară în jurul unor valori şi, poate mai mult decât orice, de-o credinţă vie şi lucrătoare în Dumnezeu. Căci, până la urmă, în haosul care domneşte astăzi, mila lui Dumnezeu este cea mai bună garanţie atât a înţelegerii şi dragostei din familie, cât şi a unei ocrotiri fără de care nu este uşor să ieşim la liman în vremurile noastre.

Virgiliu Gheorghe


[1] Extras din: Familia Ortodoxă, octombrie, nr.10(33), 2011

Vulpea şi grădina cu poame[1]

O VULPE VĂZU odată o grădină încărcată de toate bunătăţile. Dar grădina era apărată cu ziduri înalte, pe care vulpea nu le putea sări.

„Ce aş putea face să pătrund în grădină?” se întreba vulpea. Umblând împrejurul zidului, dădu peste o gaură în zid, dar gaura era prea îngustă să se poată strecura prin ea. Tot gândindu-se ce-i de făcut, vulpea îşi zise: „Ştiu ce voi face! Voi răbda foame câteva zile, voi slăbi şi voi încăpea prin gaură.”

Zis şi făcut. După trei zile de foame, vulpea se strecură prin gaură şi, ajungând la poame, se ospătă din belşug. Dar, după câteva zile, îşi aduse aminte că trebuie să iasă iar de aici, mai ales că sosise vremea culesului. Însă aici, un alt necaz: se îngrăşase de-a binelea şi nu mai încăpea pe gaură. Ce-i de făcut?

„Nu-i alt mod să scap de aici – îşi zise vulpea necăjită – decât să mă pun iarăşi pe foame şi răbdare, ca să slăbesc.”

Răbdă iar trei zile şi, slăbind, se strecură afară. Când se văzu scăpată, uitându-se spre grădina cu poame, zise: „Frumoasă mai eşti tu, grădină, şi dulci sunt poamele tale, dar ce folos am avut eu de ele? Cât am mâncat, atât am răbdat… Cum am intrat, aşa am ieşit…”.

Ce istorioară plină de înţeles! Aşa e şi cu noi. Cum am intrat în lumea aceasta, aşa vom şi ieşi din ea. Nimic nu vom putea duce cu noi.

Lume, lume, cât de dulci sunt poamele tale, dar ce folos ne rămâne nouă din ele?


[1] Extras din: 600 Istorioare religioase, pr. Iosif Trifa.

“Femeia – care-i rea, nimic mai rău; dar care-I bună, nimic mai bun!”[1]

          Odată, mă găseam la Timişoara. Nu eram călugăr, nici la mănăstire nu eram, dar mă gândeam la asta. Un student la Politehnică se îndrăgosteşte de o studentă foarte urâtă. M-am trezit cu el la mine să-mi ceară sfaturi, că era înnebunit după ea. Ea, săraca, n-avea cum să speculeze iubirea, pentru că nu avea nimic, era urâtă. Dar nu există femeie urâtă. Femeile sunt ca florile: toate sunt frumoase, dar fiecare în felul ei. Bărbatul trebuie să se plece să o ia – adică să-i arate eleganţă, preţuire. Atunci floare îşi arată şi mirosul, şi calităşile ascunse, pentru că tu ai ştiut să răscoleşti adâncurile şi ai făcut din ea ceea ce nu ştia ea că este. Femeia trebuie preţuită, să ştiţi, pentru că mai întâi ne reprezintă o femeie în Împărăţia Cerurilor: Maica Domnului. Te cutremuri, ţi-e şi frică să vorbeşti comparând-o pe ea cu oamenii.

~

          Am cununat odată pe cineva şi, când am ajuns la rugăciunea aceea unde preotul spune: „Iar femeia să asculte de bărbat”, toată lumea s-a uitat la mireasă şi mireasa a plecat capul. Mie nu mi-a convenit acest moment care a stăpânit ceremonia, pentru că fetiţa aceea a fost înjosită în cea mai mare clipă a vieţii ei. Dar am tăcut până mi-a venit vremea la cuvânt şi i-am spus: „Am constatat că lumea n-a fost atentă la cuvintele de mai înainte, care spuneau că bărbatul este dator să-şi iubească nevasta. Dragă mireasă, dacă nu te iubeşte, să nu-l asculţi!”. Să nu ne jucăm cu cuvintele! Fata nu e numai o jucărie de pat sau o jucărie de bucătărie; şi noi, bărbaţii, suntem plini de obligaţii, suntem plini de datorii faţă de ea. Prin urmare, într-o iubită trebuie să vezi de la început, când poţi să judeci (pentru că dacă te-ai îndrăgostit, nu mai judeci) nişte lucruri pentru viitor, până la sfârşitul vieţii. Aici apare dezavantajul celui care se îndrăgosteşte prost, care s-a îndrăgostit pentru că a văzut ceva superficial; el nu mai simte frumuseţea aceea grozavă a iubirii. Credeţi dumneavoastră că acest mare meşter, Dumnezeu, când a creat omul, deci şi pe femeie, a creat-o fără să toarne acolo sentimente şi posibilităţi extraordinare?! Femeia, ţineţi seamă dragii mei – care-i rea, nimic mai rău, dar care-i bună, nimic mai bun! Trebuie cu orice chip s-o faci bună. Dar cel mai bine este să nu te grăbeşti la începutul începuturilor…

~

          Spre îndurerarea momentului istoric în care ne aflăm, există şi foarte multe cazuri când femeile abia îşi mai suferă bărbaţii: sunt beţivi, chiar necredincioşi. Au rămas în ateismul anilor trecuţi, şi femeile se luptă din răsputeri să-i aducă şi pe ei la credinţă, dar e foarte greu. Cu unii se poate, dar alţii spun: „Iar te rogi, iar te închini? Ce, te-ai pocăit?”. Sunt şi cazuri din acestea, dar sunt şi foarte multe familii în care există înţelegere duhovnicească. Însă te fură şi treburile. De aceea noi, ca duhovnici şi preoţi, în general, îi sfătuim pe cei care nu au timp pentru rugăciunea de tipic, pentru că se scoală de cu noapte cu treburi, să aibă o stare de rugăciune acolo unde se găsesc. Dacă tu te duci cu inima deschisă la treburile tale gospodăreşti, pe care tot pentru Dumnezeu le faci, cine te opreşte să ai în gând: „Doamne miluieşte”? Să poţi să intri apoi în casă cu sentimentul acesta, de om al lui Dumnezeu.

~

          Să vă spun ceva: mama naşte, mama renaşte; ea se ocupă de copii. Şi, desigur, foloseşte cea mai frumoasă metodă, din instinct, din iubire: îl îngăduie pe copil, orice ar face acesta. Dacă băiatul e năvalnic, viteaz, i-a intrat în cap să cucerească lumea, de ce nu…? Dar, atunci când băiatul începe să se vadă inferior, pentru că la primul contact cu lumea n-a biruit şi se întoarce plângând la mama sa, aceasta îi spune: „Nu, puiul mamei, tu eşti împărat, tu ai să cucereşti lumea!”. Astfel, mama îi dă continuu sentimentul de erou. Ea nu face lucrul acesta pentru că a învăţat undeva, ci pentru că îl iubeşte şi nu vrea să îl vadă un prost.

          Nu ştiu dacă voi aţi întâlnit, dar eu sunt foarte bucuros că Dumnezeu mi-a dat ocazia în copilărie să întâlnesc o carte scrisă de Regina Elisabeta – Carmen-Silva, soţia Regelui Carol I. Acolo am găsit următoarele: „De veţi auzi de un erou care a cucerit războaie şi în urma lui a făcut dreptate, să ştiţi că a avut o mamă bună. De veţi auzi de un erou care a viersuit şi versul lui a schimbat sensuri de viaţă şi frumuseţi şi înflăcărări de inimă, să ştiţi că a avut o mamă bună” – şi tot aşa, cam vreo şapte eroi de felul acesta. Ei, mi-a plăcut enorm! Aceasta este fata pe care trebuie să o avem, să o pregătim!

~

          Floarea stă în glastră; băiatul trebuie să umble să şi-o aleagă. Fata nu trebuie să bată cărările băiatului, ci băiatul să dea peste ea. Şi apoi, voi trebuie mai întâi de toate să ştiţi să preţuiţi femeia foarte mult. Ea este o creaţie a lui Dumnezeu extraordinară. Vă daţi seama ce putere are o femeie să te scoată dintr-o stare amărâtă. Faptul că un bărbat ştie că acasă are parte de o iubire desăvârşită îl face să muncească, să câştige războaiele, să-şi rezolve problemele.

          Să ştiţi că femeia nu gândeşte simplu. Chiar dacă nu e învăţată, ea are o putere de pătrundere deosebită şi e mult mai realistă decât un bărbat. Ea are încă de astăzi un sentiment pentru ziua de mâine. Însă noi discutăm, raţionalizăm nişte lucruri, dar în iubire nu este nimic raţional.

Acum, vă pun şi eu o întrebare: v-au folosit cele ce v-am spus?


[1] pr. Arsenie Papacioc (+2011) „Femeia – care-i rea, nimic mai rău; dar care-i bună, nimic mai bun!”, în FamiliaOrtodoxă, martie, nr. 3, 2012,  p. 1-2.

Taina unui lăcaş pictat de Gheorghe Tăttărescu :

Regăsire în biserica tinerilor din Giurgiu[1]

În chiar inima urbei, lângă Turnul cu ceas, simbolul oraşului Giurgiu, pulsează hristic Biserica „Buna Vestire”. Ridicat în secolul al XIX-lea, sfântul lăcaş a înfruntat martiric vremurile, pentru a ajunge la noi „ca spaţiu prin excelenţă al comuniunii şi al întâlnirii”, care promovează „valori valabile pentru toţi”, cum îi defineşte menirea Preasfinţitul Ambrozie, Episcopul Giurgiului. Înveşmântată în taină, împodobită cu fresce şi icoane de penelul marelui artist Gheorghe Tattarescu, biserica a fost de curând dedicată tinerilor, ca o chemare, ca un ţipăt de lumină, spre această lume roasă din ce în ce mai mult de înstrăinare.

Biserica „BunaVestire” – Giurgiu

Pierdut repetat, voluptos, în rătăcirile zilei, gândind doar ocazional la o eventuală regăsire, iată exerciţiul cotidian pe care cei mai mulţi dintre noi îl experimentăm clipă de clipă cu o senină inconştienţă. Abia târziu, când toate cele ale vieţii ne îngenunchează deja, descoperim cerul. Regretele tardive, remuşcările, calvarul şi suferinţa, toate la un loc, par a nu fi suficiente pentru a „plăti” neînţeleasa întârziere. Şi atunci, disperaţi, descoperim Biserica. Începem să auzim o chemare pe care, la început, refuzăm să o numim Dumnezeu, chiar dacă ştim sigur că aşa se numeşte. Şi începem să alergăm. Ca nişte maratonişti disperaţi „înghiţind” timpul, sperând, dorind, întâlnirea cu El. Cu spaţiul Lui de comuniune şi iluminare. Pentru a ne linişti şi a primi răspunsuri la toate nepusele întrebări de până atunci.

Întâlnirea cu El nu este şansă, ci voire, smerenie şi rugăciune.

Aşa gândeam eu, pelerin uituc al zilei, intrând în biserica tinerilor din Giurgiu, „Buna Vestire”, unde m-am regăsit în liniştea ei ceva mai tânăr şi gata de urcuş. Sentiment firesc, căci şi părintele paroh Bogdan Georgian Tudor este tânăr, şi lucrarea harică ce zideşte înălţător aici, la fel, cum tineri sunt şi cei ce-i trec pragul, de vreme ce „în faţa lui Dumnezeu suntem toţi socotiţi copiii Lui”, cum m-a asigurat părintele.

Trecerea martirică prin vremuri spre ziua de azi

Ridicarea Bisericii „Buna Vestire” din Giurgiu a fost începută în 1863 de comunitatea greacă din oraş, care a primit acordul domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi în care s-a slujit în limba greacă, cu unele întreruperi. Timp de 15 ani, slujbele marilor sărbători au fost oficiate şi de preoţi români, cu timpul, biserica fiind frecventată din ce în ce mai mult de ortodocşii români.

Lăcaşul a fost terminat în 1865, fiind sfinţit la 12 decembrie, în ziua Sfântului Ierarh Spiridon. Între 1866 şi 1867, biserica a fost pictată de Gheorghe Tattarescu, în ulei, procedeu revoluţionar la acea vreme, iar printre ctitorii importanţi s-au aflat Alexandru Ipsilante şi Negroponte.

Deşi asupra ei s-au abătut vicisitudinile timpurilor, biserica a rămas de neclintit. Nici cutremurele, nici incendiul, nici încercările de demolare din 1965 şi 1987 nu au îngenuncheat-o. Trecerea ei sub jurisdicţia Patriarhiei Române a salvat-o şi a permis restaurarea picturii, resfinţirea din 1968 şi refacerea tencuielii exterioare în perioada 1979-1980.

Salvarea sfântului lăcaş de la demolare, de la foc şi cutremure este considerată o adevărată minune. După 1989, biserica a fost renovată şi consolidată, s-a repictat interiorul, s-au restaurat ornamentele catapetesmei, cu icoanele lui Tattarescu de către pictorul Dorin Handrea.

Locul unde se lucrează la biserica sufletului

Odată intrat în această biserică, te îmbraci în taină, căci taină şi linişte respiră totul aici: uluitoarele scene biblice pictate de Tattarescu, mirosul tămâiei, aerul însuşi, toate „degajă o linişte aparte, care vine de la Maica Domnului, ocrotitoarea lăcaşului”, cum spune părintele Bogdan Georgian Tudor.

Lipsită de turlă, biserica pare smerită ca o adevărată cuvioasă maică. Icoanele împărăteşti sunt învăluite într-o aureolă de lumină nepământeană, iar sub plafonul pronaosului, pe care este zugrăvită Sfânta Treime, aproape fără de voie te împecetluieşti cu semnul trinitar al crucii, pentru ca să te regăseşti şi să-ţi potoleşti alergarea apoi în slava Pantocratorului care te binecuvântează de pe plafonul naosului.

„Noi cei de astăzi încercăm să ducem mai departe lucrarea înaintaşilor noştri, preoţii Ştefan Burilescu, Ieremia Decu sau Manicatide Lucian, care au slujit în acest sfânt lăcaş. Dacă atât timp s-a lucrat la biserica de zid, noi încercăm să lucrăm acum la biserica sufletului”, îmi mărturiseşte părintele paroh Tudor.

Pelerin cu inima atinsă de o silabă de rugăciune

O frumoasă rugăciune a Sfântului Mucenic Fanurie, pe care mi-a spus-o acelaşi părinte – „Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ai miluit pe aceştia care au făcut plângere şi strigare, fă ca tot cel ce va face o turtă, sau o plăcintă, şi o va da săracilor să fie ascultat în orice durere va avea. Aceasta zic să fie pentru iertarea păcatelor mamei mele, care a murit păcătoasă” -, mă apropie de ceea ce definea Preasfinţitul Ambrozie ca fiind „spaţiu prin excelenţă al comuniunii şi al întâlnirii”. Adică această biserică dedicată tinerilor.

Pentru că, într-adevăr, lăcaşul acesta este locul unde tinerii încep acum ceea ce mulţi dintre noi am tot amânat: urcuşul spre întâlnirea cu El, Mântuitorul nostru, spre regăsirea în spaţiul Lui de comuniune şi iluminare.

„Anul trecut, pe 27 august, de Sfântul Fanurie, în această biserică am organizat Concursul prăjiturilor binecuvântate, la care au participat peste 130 de gospodine, cu produsele lor pe care, după rostirea rugăciunii de binecuvântare a prinoaselor, cu sprijinul tinerilor, le-am împărţit pe pietonala de lângă biserica noastră celor care se aflau în acel moment pe stradă.

Şi tot aici vin tinerii la slujbe, la ora de religie, participă la amplul proiect cu implicări social-filantropice şi cultural-religioase „Copiii, mai aproape de Biserică!”, pentru a cunoaşte valorile reale, pentru a face schimburi de experienţă, pentru a organiza vizite şi pelerinaje. Sau pentru a afla despre Sfintele Taine, pentru a se ruga la moaştele Sfintei Ecaterina, pe care ni le-a dăruit Episcopul nostru, pentru a concerta de „Duminica părinţilor şi a copiilor”, de ziua mamei, în serile catehetice, la Maslu şi la mărturisire, la împărtăşit, la concursul „Mlădiţe creştine”, de marile praznice, cu colindul, la întâlnirile cu Preasfinţitul Ambrozie, ca într-o mare familie creştină”, îmi spune părintele Tudor.

Aflând toate acestea cu bucurie, am plecat din biserica tinerilor din Giurgiu întinerit şi ceva mai pregătit de înfruntarea cu înstrăinarea, gata de urcuş, revigorat ca după o noapte petrecută cu inima atinsă de o silabă din rugăciunea împărătească.


[1] Sursa: Ziarul Lumina, vineri, 25 mai, 2012, Nr. 118 (2224) Anul VIII, pg. 5.

„Zahăr de zece şi sare de cinci…”

                  MAI ZILELE TRECUTE, am văzut un copilaş alergând pe stradă şi zicându-şi mereu în sine: „Zahăr de zece şi sare de cinci…; zahăr de zece şi sare de cinci…”.

                  Îl trimisese tatăl său să cumpere zahăr şi sare de la prăvălie, iar copilul repeta mereu însărcinarea, ca să n-o uite. Copilul parcă nu mai vedea pe nimeni şi nu mai auzea nimic. Tot gândul lui era strâns asupra însărcinării ce i-o dăduse tatăl său.

                 Ce bine ar fi dacă şi noi, copiii lui Dumnezeu, am face aşa! Dacă tot gândul nostru şi tot cugetul nostru ar fi strâns asupra chemării cu care Tatăl Ceresc ne-a trimis în lume! Ce bine ar fi dacă am trece prin această lume, repetând mereu, spre pildă, cuvintele Mântuitorului: „Ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16; 26)

Extras din: 600 Istorioare religioase, pr. Iosif Trifa.

NOUA CATEDRALĂ DIN GIURGIU

Posted: Aprilie 18, 2012 in Diverse

În general mass-media promovează partea negativă a Bisericii Ortodoxe, şi foarte puţin lucrurile frumoase care se fac. Aşadar, aduc din nou în atenţie misiunea ce se face la biserica Buna-Vestire:

NOUA CATEDRALĂ DIN GIURGIU

Nu este vorba despre o nouă ctitorie bisericească, ci despre BISERICA BUNA VESTIRE (Grecească) din Giurgiu, care aşa arată astăzi şi care poate fi numită astfel.Imagine

Această biserică a fost clădită între 1863-1867 şi pictată de Gheorghe Tătărăscu. Din 1865 si până în 1938 slujbele religioase au fost oficiate de preoţi greci, biserica fiind făcută de etnicii greci. Din 1946 au slujit preoţi români în limba română.

Biserica Ortodoxă Română o primeşte în sânul său în 1967. De-a lungul vremii, aici au slujit preotul Ştefan Burilescu, timp de 16 ani, până în 1954, care a făcut mici reparaţii bisericii, iar din 1959, timp de 21 de ani, slujeşte preotul de origine aromână Irimia Decu, care datorită vremurilor şi vârstei înaintate are mari probleme pentru a o întreţine corespunzător.

De la 1 octombrie 1980 vine, prin transfer de la biserica din comuna Vedea, preotul Lucian Manicatide. Cutremurul din 1977 accentuează fisurile zidăriei, iar igrasia se extinde la treimea de jos a bisericii.

Începând din anul 1981 şi până în 2010, luna decembrie, deci timp de 30 de ani fără întrerupere, preotul Lucian Manicatide a executat ample lucrări de restaurare în urma cărora biserica a fost reconstruită in proporţie de 80% şi consolidată după toate regulile tehnologiei antiseismice.

Pentru acesta adevărată operă de o viaţă, sârguinţa, priceperea, râvna şi pasiunea, puse în slujba enoriaşilor, majoritatea giurgiuvenilor care ştiu cum a arătat biserica înainte, propun PREA SFINTEI EPISCOPII DE GIURGIU, ridicarea unei PISANII cu numele şi fapta acestui vrednic şi modest preot slujitor al Domnului cu multă evlavie. E mult, e puţin, 30 de ani de muncă cu un singur scop, numai comunitatea poate spune.

Din 2011, noii preoţi, tineri şi harnici, continuă cu recunoştinţă munca înaintaşlor lor, având încă multe de făcut. Biserica arată splendid iar enoriaşii vin din ce în ce în număr mai mare, mai ales tineri şi elevi de la Şcoala generală nr.7 şi Colegiul Ion Majorescu. Preoţii au adus noi îmbunătăţiri bisericii şi au crescut calitatea serviciilor. Amintim dintre acestea doar câteva:  montarea gemurilor la icoanele de pe catapeteasmă pentru protecţie, argintarea şi aurirea medalioanelor cu sfinţi, au fost restaurate sfintele obiecte de cult din Sfântul Altar, preoţii s-au preocupat şi au adus obiecte noi de cult RIPIDE pentru cei cinci  ipodiaconi din Sfântul Altar, sărbătorirea Sfântului Fanurie şi Concursul Prăjiturilor Binecuvîntate,s-a amenajat o noua Capelă pentru cei chemaţi la Domnul, a fost montată (în sfârşit) instalaţia de alimentare cu gaze pentru încălzirea bisericii, a fost adus mobilier nou pentru Sfântul Altar şi scaune din lemn natur capitonate în culoare verde , culoare predominantă a bisericii.

Biserica adăposteşte acum, prin bunăvoinţa Preasfinţitului Părinte Ambrozie şi părticele din Moaştele Sfintei Cuvioase Ecaterina şi Veşmântul Cuvioasei Parascheva. Se organizează, la 15 mai, slujba Sfântului Ioan Valahul. Se adaugă activitatea de ajutorare a sinistraţilor şi persoanelor foarte sărace, deasemenea, luarea sub oblăduire spirituală şi nu numai a trei căsuţe de copii orfani. Intensificarea slujbelor toată săptămâna: se oficiază Liturghia Darurilor mai înainte Sfinţite (seara), Taina Sfântului Maslu, Prohodul Maicii Domnului. Aleile şi iluminatul curţii bisericii cu corpuri de stâlpi ornamentali. Au fost amenajate spaţiile verzi şi plantate flori. Biserica este foarte primitoare, preoţii apropiaţi şi harnici încât putem spune (fără exagerare), că alături de CATEDRALA EPISCOPALĂ ADORMIREA MAICII DOMNULUI, mai avem o CATEDRALĂ, dacă se poate spune aşa.

BISERICA BUNA VESTIRE din Giurgiu, în această săptămână sfântă îşi aşteaptă ca o mireasă venirea lui HRISTOS împreună cu toţi enoriaşii.

Sursa: Giurgiuveanul.ro

Alte articole asemănătoare pe blog:

Concursul Prăjiturilor Binecuvântate

Biserica Buna-Vestire

Dragostea este cu totul altceva decat sexul

           Tot omul are ascunse în adâncul sufletului său dorința de a iubi și nevoia de a fi iubit. Numai dragostea ne poate face cu adevarat fericiți. Dar dragostea e cu totul altceva decât sexul. Poți iubi pe cineva până la a-ți da viața pentru el, fără ca relația sexuală să intre în ecuația acestei iubiri. Dragostea față de parinți sau față de copii, prietenia dusă până la jertfirea de sine, dragostea fidelă față de cineva care se află departe sunt doar câteva dintre multele fire ale iubirii care te pot lega de orice om din lumea aceasta. Tot așa pot exista relații sexuale fără ca acestea să aibă nimic comun cu sentimentul de dragoste, ci dimpotrivă.
Relațiile sexuale lipsite de dimensiunea afectivă nu au făcut fericit pe nimeni. În schimb, dragostea este cea mai importantă resursă de fericire din viața omului.
Luate separat, dragostea și sexul au foarte puține lucruri comune. Atât din punct de vedere neurologic și hormonal, cât și psihologic și emoțional avem de-a face cu două realități complet diferite. Desigur, nu același lucru putem spune când vorbim despre dragostea dintre bărbat și femeie în cadrul relațiilor maritale, când aceasta se împlinește și prin unirea trupească a celor doi. Dar nici nu știm dacă e corect să-i mai spunem acesteia “sex” în accepțiunea mediatică a termenului. Zicem acestea fiindcă sexul definit mediatic sau consumerist îmbracă haina recreaționalului, a euforicului sau a sportului de performanță. Sexul liberatizat și distrofic combinat cu perversiunea a ajuns să se miște undeva în zona patologiei și a horror-ului. Sexul acesta care este propus tinerilor ca antidepresiv sau drog extatic nu are absolut nimic comun cu dragostea, deși se grefează inițial pe dorința tânărului sau a omului de a iubi si pe instinctul de a procrea.
Sexul liberal și pervers funcționează sută la sută ca un drog. Odată ce ai gustat, dorești și mai mult, și mai mult, până când nu mai poți trăi fără el, până când constați că ți-ai sărăcit capacitatea de a mai iubi, ți-ai ruinat sănătatea biologică și pe cea mentală. E o cale de pe care, odată pătruns, nu mai poți ieși fără daune profunde. Un joc cu propriii hormoni si neurotransmițători în care ne batem joc în primul rând de sistemul nervos, de întregul nostru trup și psihic.
Excitația indusa de sexul decuplat de relația afectivă devine o stare de fapt a consumatorului de pornografie sau a dependentului de sex. Este o excitație fără finalitate, care, dublată de obsesia fantasmelor porno, răpește liniștea mentală și sufletească, inducând irascibilitate și anxietate, depresie, probleme de memorie și de atenție. Liniștea postorgasmică devine încet, încet, o fata morgana pe fondul unei tristeți de fond care înnegurează viața individului.
La celălalt pol, se află tinerii care în miezul tainei vieții conjugale se unesc trupește, după cum și sufletește se iubesc și se respectă ca persoane. Pentru aceștia, actul sexual nu este un divertisment și nici nu se așteaptă ca acesta să le aducă marea fericire. Nu în orgasm a stat vreodată în istorie rezolvarea problemelor umanității și nici fericirea oamenilor, după cum se insinuează de la revoluția sexuală a anilor ’70 până astăzi. Pur și simplu, dragostea în sine, prezența celuilalt sau gândul la el e suficient pentru ca neuromecanismele stării de bine, a euforiei și a bucuriei de a trăi să fie puse în mișcare. Acest lucru este demonstrat astazi de neuropsihologia modernă. Numai faptul că oxitocina – hormonul atașamentului (despre care voi publica un articol în viitor), se eliberează în organism doar că te gândești la persoana iubită, spune extrem de mult privind sensul dragostei și puterea ei. De bună seamă, taina minții și a sufletului uman este inepuizabilă, însa măcar la acest nivel, la care știința a reușit să pătrundă, putem constata că binele și liniștea, fericirea și pacea sufletească nu se pot obține altfel decât pe calea iubirii.
Din păcate, astăzi, sub domnia banului și a consumismului, în epoca publicității, a mass-mediei și a tehnicilor de control al populației, o înțelegere sănătoasă a tainei iubirii împlinite bunăoară în cadrul relațiilor maritale este greu de dobândit. În acest context, este esențial efortul fiecăruia dintre noi de a cunoaște adevărul. Altfel ne vom mișca asemenea unor animale mânate de instincte sau a unor roboți umani programați să funcționeze după un soft străin de ființa umană care ne conduce la autodistrugere. Finalul este dezastruos. Pornografia conduce la distrugerea completă a individului și la disoluția civilizației umane. Și pentru că nu am ajuns înca până la punctul în care să ne forțeze cineva să mergem pe calea aceasta – deși Huxley zice că acolo se va tinde – , să alegem cât mai putem dragostea, viața de familie și credința în Dumnezeu, singurele prin care ne putem dobândi fericirea.

Extras din: Pornografia maladia secolului XXI, Virgiliu Gheorghe

“ROMÂNIREA” SAU “GRECIZAREA” CÂNTĂRII NOASTRE BISERICEŞTI?

Pr. Prof. dr. Gheorghe DRĂGHICI

În ultima vreme au apărut –şi cu părere de rău vedem că încă continuă să apară- aşa zise “grupuri de psalţi”, care, sub o formă sau alta încearcă să readucă în biserică un stil de cântare, numită de ei „bizantină” ce se cânta odată, în vremea regimului fanariot de câtre grecii trubaduri de prin insule sau de oriunde şi care au impus în cântarea psaltică românească cântări de tipul tereremuri şi manale, taksâmuri şi nenenale, puternic influenţate de stilul muzical turco-perso-arab. Aş vrea să fac încă de la început o precizare: eu nu sunt împotriva muzicii psaltice greceşti, ci, dimpotrivă, un înfocat admirator al acesteia. Însă, să nu uităm că,  muzica grecească este deosebit de frumoasă când o cântă grecii, aceştia fiind interpreţi de excepţie ai neumelor bizantine atât „în duh” (kata pneuma) cât şi „ad literam” (kata gramma). Ei au stilul lor de interpretare iar noi pe al nostru.

Am auzit de multe ori expresia: „noi cântăm muzică psaltică autentică”. Ce este aceea muzică psaltică autentică? Cine poate pretinde că interpretează întocmai o piesă muzicală precum altădată Sf. Ioan Damaschinul sau Ioan Cucuzel? De ar fi primit mai mult de către Dumnezeu stilul grecesc şi nu şi cel românesc sau sârbesc sau rusesc? Noi românii ne-am făurit în muzică propriul nostru stil şi am căutat să-L lăudăm pe Dumnezeu cât mai frumos în graiul nostru aşa cum ne-am priceput mai bine. Nu odată am atras invidia multora pentru că strana bisericii noastre a fost în mâna unor cântăreţi destoinici care au făcut cinste acestei slujiri. Macarie Ieromonahul, în Irmologhionul său, ne aduce în acest sens o preţioasă mărturie: „În zilele fericitului întru pomenire dascălului Şărban Protopsaltul, viind cel mai desăvârşit şi cel mai vestit dascăl al vremii aceea dintre greci, Anastasie Rapsaniotul, cu socoteală ca să-şi găsească norocul şi să rămâie în ţara noastră, când au văzut desăvârşirea şi au auzit dulcea fireasca glăsuire a lui Şărban, a lui Constandin şi a celorlalţi dascăli din neamul nostru s-a înspăimântat şi singur judecându-se că nu iaste trebuincios, nearătându-se în multe zile, s-au întors şi au murit în ţara lui.”[1] Ne este, de asemenea, cunoscută nefericita întâmplare cu Nectarie „Privighetoarea Sfântului Munte”, care, datorită faptului că era pe atunci cel mai bun psalt din Athos şi-a atras invidia multora şi a fost otrăvit. De altfel, grecii n-au recunoscut niciodată deosebitul talent pe care îl avea vestitul cântăreţ român şi era acuzat permanent că el „cântă vlahica”. Împotriva celor care încercau să imite pe greci în cântare, Anton Pann a scris versuri nemuritoare:

„Cântă, măi frate române, pe graiul şi limba ta

Şi lasă cele străine ei de a şi le cânta

Cântă să-nţelegi şi însuţi şi câţi la tine ascult

Cinsteşte ca fieşcare limba şi neamul mai mult (…)

Acum însă-mbrăţişează pe aceste româneşti

Pe limba tatii şi-a mamii, pe care o şi vorbeşti”.

Aceste versuri ce deschid Heruvico-Chinonicarul din 1846 reprezintă replica versificată a apelului înaintaşului său, Macarie, din finalul prefeţei la Irmologhionul  din 1823: „Cântă de acum înainte, vitejeşte şi cu îndrăzneală orice cântare în limba Patriei tale, cu minunata fireasca dulce glăsuire a Patriei tale, înţălegere, cu evlavie, cu dragoste către Milostivul Dumnezeu…”. Vom încerca în cele ce urmează să arătăm, atât cât putem cuprinde într-un spaţiu limitat, cum a fost influenţată atât muzica grecească, dar şi cea românească, de melosul turco-perso-arab, ce impact are asupra credincioşilor, dar şi răspunderea pe care o avem privind păstrarea curată şi nealterată a muzicii noastre bisericeşti, aşa cum ne-au transmis-o marii noştri psalţi: Macarie Ieromonahul,  Anton Pann, Ştefanache Popescu, Ghelasie Basarabeanul etc.

Influenţa muzicii orientale asupra muzicii psaltice

 

În evoluţia muzicii orientale de la noi se deosebesc două mari perioade: prima, până în anii 1711-1715, caracterizându-se prin pătrunderea muzicii orientale, inclusive a formaţiei instrumentale meterhaneaua, iar a doua, până la 1821, epoca muzicii orientale propriu-zise, când se remarcă manifestări de amploare, prin formaţii muzicale specifice, domnitorii fanarioţi şi boierii organizându-şi curţile după ceremonialul şi obiceiul Porţii Otomane. Primele elemente orientale, legate de culturile turco-perso-arabe, pătrund în ţinuturile noastre îndată după căderea Constantinopolului şi vor avea o puternică influenţă asupra culturii noastre din secolele XV-XVIII. Încă din secolul al XVI-lea, domnitorii ţărilor române primeau din partea sultanului meterhaneaua[2], al cărui repertoriu cuprindea: manale, bestele, samaele, pestrefuri sau peştrefuri, nagmele, talcsâmuri etc. Paralel cu influenţa turcească, odată cu instaurarea domnilor fanarioţi – care nu cunoşteau decât frumuseţea muzicii orientale şi pe care au încurajat-o prin toate mijloacele –vin în ţară o mulţime de cântăreţi de sarai[3] şi bisericeşti[4]. Uneori domnitorii fanarioţi aduceau de la Constantinopol şi psalţii Curţii. Mihail Grigore Şuţu, de pildă, în  1819, numeşte psalt al curţii sale pe Spătarul Iancu Malaxa, vestit şi prin felul de a cânta domnitorului cântece de lume.[5] În condica lui Gheorgache se arată că la ritualul meselor de la Curte, participau şi „cântăreţii de muzică psaltică /…/ şi lăutarii, care acompaniau jocurile (dansurile) care urmează după masă”[6]. Muzica orientală turco-perso-arabă a influenţat nu numai creaţia cultă şi lăutărească ci şi muzica psaltică. Psalţi şi protopsalţi ai Bizanţului se făceau interpreţi ai acestei arte noi şi îndeplinind de multe ori îndoitul rol de cântăreţ de strană şi cântăreţ de lume, amestecau melodiile, nemaiputându-le despărţi în dubla lor ipstază. Pentru Berechet şi alţi mari protopsalţi ai bisericii Sf. Sofia din Constantinopol erau în acelaşi timp şi cântăreţi ai sultanului, practicând o muzică pestriţă, fapt pentru care adesea muzica lor îţi reaminteşte manalele Antiohiei.

În revista „Gândirea Ortodoxă”  din 1958, nr. 14-15, Panaiot Kristu, vorbind despre criza muzicii eclesiastice greceşti, observă că: „Cu douăzeci de ani în urmă se părea că ar fi survenit o oarecare îmbunătăţire în ceea ce priveşte muzica bisericească /…/ melodia se simplificase îndeajuns iar ţinuta generală a cântărilor nu mai reamintea manalele Antiohiei. Dar, de atunci am revenit la situaţia din veacul trecut. Astăzi, muzica bisericii noastre este condusă de mentalitatea ciudatului protopsalt Petru Lampadarios, care se urca în minarete şi imitând glasul muezinului chema pe credincioşii Islamului la rugăciuni în ceasurile nepotrivite sau care furând a introdus în muzică melodiile arabo-persane, pentru care s-a şi numit Hârsâz (Hoţul) Petru”[7]. Dintre cântăreţii bisericeşti care umblau şi prin Ţările Române, aducând aşa numitele „asmata exwterika” (cântece exterioare bisericii), deosebite de cele „ekklhsiastica” (imne propriu-zise bisericeşti, folosite în cult) amintim pe: Stavrinos Grecul, Anastasie Rapsaniotul, Petre protopsaltul bisericii celei mari din Constantinopol, Nichifor Hiotul, Agapie Paliermul, Dionisie Fotino, Petre Efesiul şi alţii. Astfel, în cea de a doua jumătate a secolului al VIII-lea asemenea scări abundă. Iată câteva dintre ele: moustar nisabour, atzem ghiurdi, atzem asirian, mpouselic, aseiran, mpouselic asiran, huseini aseiran, huzam, ousac, arezbar, isfalan, arampan, mpeghiati, arampan mpeghiati, sabas, mugahier, pampatahir, etc. Acestea sunt doar câteva numiri de macamuri (moduri), care ne amintesc de muzica turco-perso-arabă şi care sunt frecvent întâlnite în manuscrisele psaltice din acea vreme. Aşadar, melodia psaltică de la sfârşitul secolului al VIII-lea şi începutul celui de al XIX-lea, se laicizase şi a început a se răspândi şi la noi manalele şi taxâmurile ce răsunau pe malurile Bosforului, ca şi în seraiurile turceşti. Cu privire la acest fenomen de laicizare, Macarie Ieromonahul zice: „Şi /…/ au început /…/ a să cânta cântece lumeşti şi de multe ori a să auzi în  /…/ beserică chiar acelea care le cântă turcii în cafenele şi prin adunările lor”[8]. Iar, împotriva psalţilor greci, care contribuiau din plin la acest proces de laicizare, Macarie scrie: „De ar fi cel din neamul acela cât de ticălos, de ar cânta căpreşte, de ar gongăni ca dobitoacele, de s-ar schimonosi cât de mult, pentru că iaste din neamul acela, îndată iaste şi dascăl, şi desăvârşit, şi cu ifos de Ţarigrad. Iar românul de ar avea meşteşugul şi iscusinţa lui Orfeus şi glasul, nu al lui Cucuzel, ci al Arhanghelului Gavriil, pentru că iaste roman, îndată îi dau titlu că nu iaste nimic, cântă vlahica, n-are profora de Ţarigrad, şi-i împletesc mii de defăimări”[9]. Anton Pann a manifestat o atitudine caustică faţă de psalţii vremii sale, încondeiaţi în nemuritoarele versuri:

„Multor, am băgat de seamă, cântarea când o privesc

Şi o văd îngorgonată le place de-nebunesc.

Neştiind că meşteşugul nu stă-n scrisul gorgonat,

Ci în buna potrivire şi în stilul luminat.

Eu, dar, de multe gorgoane am fugit cât am putut

Şi-am urmat cuviinţei, peste reguli n-am trecut…”

Sau:

„Ca meşteşug, psaltichie ştiu cât ştie un cocoş;

Axioane viermănoase ţi le cânt ca pe răboj;

Iar când e la tereremuri, sunt vestitul Cucuzel,

Ba încă multor le pare că îl întrec şi pe el.

Când se umflă ca curcanul şi mi-ţi ridică un glas,

Ca o mince îţi trânteşte nenenalele pe nas…”

În aceste vremuri de frământări şi de transformări structurale şi stilistice ale muzicii bizantine apare, către sfârşitul secolului al XVIII-lea, şcoala muzicală românească de la Mănăstirea Neamţ, a lui Paisie Velicicovski, iniţiată de Iosif Monahul şi continuată de Visarion Monahul. Importanţa acestei şcoli constă în faptul că, spre deosebire de contemporanii lor români, psalţii nemţeni acordă prioritate stilului silabic, cântărilor „syntomon”, adică scurte, concise, fără să se renunţe cu totul, bineînţeles, la cântările „argon” şi la cele de stil „papadic”[10]. Acest lucru a avut una din consecinţele cele mai importante pentru muzica bizantină de pe teritoriul ţării noastre, căci înlăturând în parte stilul „papadic”, indirect au înlăturat şi o parte din influenţele „asmata exoterika”. Imperfecţiunea notaţiei, pe de o parte, şi pe de altă parte procesul de laicizare a muzicii bizantine –care trebuia stăvilit– a generat „reforma”, înfăptuită la Constantinopol la începutul secolului al XIX-lea (1814) de către cei trei mari ctitori ai „sistemei celei noi”: Hrisant, mitropolit de Prusa, Grigore Lampadarul şi Hurmuz-Gheorghiu din Halchi-Hartofilax, care şi înfiinţează în anul 1815 o şcoală de cântări la Constantinopol, pentru învăţarea „noului sistem” şi a muzicii reformate şi curăţate de elementele laice orientale.

Cântarea psaltică românească

 

La români, muzica bizantină a fost, alături de folclor, timp de peste un mileniu, principala formă de cultură românească. Începând cu şcoala lui Eustaţie de la Putna (1493) şi cea a lui Radu şi Gheorghe Grămăticul de la Braşov (1495) şi până la înfiinţarea şcolilor din Bucureşti şi Iaşi, 1834 şi respectiv 1836, date ce marchează începutul învăţământului muzical modern, la noi este promovată numai muzica bizantină al cărui sistem de scriere constituie singurul mijloc prin care se putea nota muzica de toate genurile. Este necesar să cunoaştem cât mai multe date privitoare la muzica psaltică, pe de o parte, pentru a se determina contribuţia originală a poporului român la dezvoltarea acestui gen de muzică, iar pe de altă parte, pentru a se delimita influenţa greacă asupra culturii noastre. Ceea ce trebuie să reţinem în mod deosebit este faptul că noi românii am avut muzica noastră bisericească deşi aceasta a fost multă vreme puternic influenţată de melosul străin şi că marii noştri psalţi s-au luptat de veacuri să „românească” această cântare, s-o facă accesibilă nouă „pentru desfătarea sufletească a credincioşilor”.

„Românirea” –termen întrebuinţat prima dată de Anton Pann[11]– poate fi urmărită în patru faze:

  1. De la primele creaţii pe texte româneşti – cel puţin de la Coresi – până spre sfârşitul secolului al XVII-lea, fază în care cântarea în limba română se face „pe cale orală”, fără neume bizantine;
  2. Din ultimele decenii ale secolului al XVII-lea, până la reforma lui Hrisant;
  3. La Macarie şi la Anton Pann;
  4. De la Dimitrie Suceveanu, Neagu Ionescu, Ştefanache Popescu, etc. până la Popescu Pasărea, ultimul care şi-a spus cuvântul în procesul de românire a cântării bisericeşti.

Nu ne-am propus acum să analizăm acest fenomen ci să scoatem în evidenţă că şi noi românii am cântat în felul nostru tot în stilul bizantin, parcurgând toate etapele de dezvoltare ale acestui gen de cântare. Compozitorii români au exploatat la maxim melosul psaltic. Creaţiile lor sunt străbătute, ca de un fir roşu, de specificul acestui melos. Răspunsurile la Sfânta Liturghie, aşa cum le avem şi astăzi, nu sunt traduceri sau adaptări din muzica psaltică grecească ci sunt creaţii româneşti ale lui Anton Pann, Iosif Naniescu, Varlaam Bărăncescu, etc., creaţii care, fără să se depărteze prea mult de specificul cântării bizantine, au totuşi un iz naţional destul de accentuat. La noi, muzica bisericească nu s-a depărtat foarte mult de stilul bizantin, cum s-a întâmplat la unele popoare ortodoxe vecine, dar nici n-a rămas încorsetată în tiparele acesteia, ci are un pronunţat specific autohton, rod al unei evoluţii fireşti, neforţate şi decente. Din contră, mi se pare mult mai grav să încerci acum să introduci în biserică melodii lungi, obositoare, cântate în special de călugării de la Sfântul Munte, pe care oricum nu le înţelege aproape nimeni şi cu atât mai mult nu le poate cânta. Dacă cu multă vreme în urmă s-a luat cântarea din gura credincioşilor şi s-a oferit cântăreţilor de la strană, socotesc că ar fi bine, pe temeiuri biblice şi patristice, ca aceasta să se restituie acelora cărora le aparţine de drept: „Toată suflarea să laude pe Domnul” (Psalmul 150,6). Desigur, cântăreţii au rolul lor. Ei pot să ajute pe credincioşi la învăţarea melodiilor liturgice, să se ocupe de buna desfăşurare a cântării de la strană dar numai împreună cu aceştia. Un cântăreţ care va cânta singur toată slujba, îi va transforma pe participanţii la serviciu divin în simpli spectatori care-şi vor urmări doar ceasul sau care se vor lăsa purtaţi de gânduri până la otpust. La jumătatea veacului trecut a început o nouă reformă în muzica noastră bisericească, nu de proporţiile celei de la începutul secolului al XIX-lea, dar importantă prin revizuirea cântărilor de strană (stilizarea şi, în unele cazuri, scurtarea melodiilor prin eliminare unor formule prea dificile), şi prin diortosirea textelor. Majoritatea acestor cărţi au apărut, în mai multe ediţii, prin osârdia şi grija pr. Prof. dr. Nicu Moldoveanu, de Facultatea de Teologie din Bucureşti. Acestea sunt destinate în primul rând, instituţiilor de învăţământ ale Bisericii noastre, preoţilor, cântăreţilor dar şi tuturor credincioşilor, care vor să cânte sau numai să studieze muzica psaltică, prin comparaţie, confruntând ambele notaţii.


[1] Macarie Ieromonahul, Irmologhion, p. IX-X, Prefaţă la Gheorghe C. Ionescu,  Muzica bizantină în România, Dictionar chronologic, Ed. Sagittarius, Bucureşti, p. 60.

[2] Muzică militară turcească în care predomină perciţiile şi alămurile care se cânta la paradele domneşti.

[3] Palat al sultanului sau al marilor domnitori turci.

[4] Octavian Lazăr Cosma, Hronicul muzicii româneşti, vol. I, Bucureşti,1973, p. 234.

[5] Ibidem, p. 108.

[6] Ibidem, p. 400.

[7] Olimp N. Căciulă, Din viaţa bisericilor ortodoxe de peste hotare, Biserica Greciei, în B.O.R., 1958, p.816-817.

[8] Macarie Ieromonahul,  Irmologhion sau Catavasieru musicesc, Viena, 1823, p X.

[9] Ibidem.

[10] Adică la acele cântări rare sau foarte rare.

[11] Anton Pann, în „Prefaţa” cărţii Fabule şi istorioare, Bucureşti 1841, p. 4, spune: „După ce am învăţat canoanele şi ortografia acestui meşteşug (al muzicii psaltice – n.n.) n-am zăbovit a români (n.n.) şi a lucra pe note cărţile cele mai trebuincioase”.

CUM SĂ TRECEM ÎMPREUNĂ PRAGUL CLASEI I[1]

Motto: „Omul, ca să devină om, trebuie format” (J. A. Comenius)

Atunci când copilul merge pentru prima dată la şcoală, poate trăi emoţii dintre cele mai diverse, de aceea părinţii aflaţi în această situaţie trebuie să cunoască bine cu ce îl pot ajuta pe „boboc” pentru a-i face trecerea cât mai uşoară către noua viaţă de elev. Astfel, debutul acestei etape se caracterizează uneori printr-o stare de dezechilibru, generată de adaptarea copilului la mediul şcolar („şocul şcolarizării”). Chiar şi în situaţia în care şcoala nu este pentru el prima colectivitate şi a fost mai întâi la grădiniţă, cel mic poate suferi, deoarece mediul în care este primit e complet diferit de cel familial sau preşcolar, fiind creat pentru o muncă disciplinată, organizată, bazată mai mult pe învăţare şi mai puţin pe joc. Copilul se vede nevoit să treacă de la un mod de viaţă la altul. Trebuie să stea liniştit mai mult timp într-un loc, să asculte, să înţeleagă, să se concentreze, să răspundă la sarcinile date. Îşi dă seama că învăţătorul îşi distribuie atenţia, că nu poate să i-o acorde în totalitate numai lui.

De asemenea, mediul de lucru al elevului are o nouă topografie: încăperi noi, holuri largi, etc. Stabileşte noi relaţii, cunoaşte mulţi colegi (poate prea mulţi pentru capacitatea sa de absorbţie social-afectivă!).

Adaptarea la şcoală, la ocupaţiile şi relaţiile şcolare presupune o oarecare maturitate din partea copilului, care să-i insufle capacitatea de a se lipsi de activitatea îngustă din mediul familial şi de interesele imediate ale jocului, pentru a pătrunde într-un nou univers. Un elev adaptat din punct de vedere şcolar face faţă cerinţelor educative conform disponibilităţilor sale bio-psiho-sociale, în acird cu regulile pretinse de programa şcolară. Cu alte cuvinte, acesta şi-a însuşit cu succes rolul şi statutul de elev.

Este bine ca în fiecare zi părintele să face bilanţul activităţii de la şcoală şi să-l încurajeze pe copil. De exemplu, dacă a greşit, nu trebuie dezarmat, cum fac unii părinţi, prin formule de genul: „Eşti prost!”, „Nu ştii nimic!”, ci trebuie încurajat cu expresii precum: „Mâine o să scrii mai frumos!”, „Este bine, dar poţi şi mai bine!” sau prin discuţii de cum ar fi : „Ce ai făcut azi la şcoală?”, „Te-ai purtat frumos cu colegii?”, „Te-ai străduit să scrii frumos?”, „Ai reuşit?”, „Mâine va fi şi mai bine!”. În felul acesta, copilul va fi convins că ziua de mâine âi va aduce o reuşită.

Nu există familie care să nu se fi confruntat măcar o dată cu un comportament nedorit al copilului său. Odată cu vârsta, copiii îşi modifică reacţiile. Unii pot deveni mai docili, alţii mai încăpăţânaţi, alţii mai indiferenţi. Unii explorează mai mult, asumându-şi riscuri, alţii rămân rezervaţi, luându-şi mereu măsuri de precauţie. Unii persistă în efectuarea sarcinilor, în ciuda dificultăţilor întâmpinate, alţii renunţă uşor, au mereu nevoie de ajutor, încurajare. Atenţie! Când părintele insistă prea mult, copiii pot face adevărate crize, accese de furie („temper tantrum”). Ei încearcă, de fapt, să-şi exprime nevoia de independenţă („Nu vreau!”, „lasă-mă în pace!”). Atunci copilului îi este imposibil să gândească raţional; prin urmare, va reacţiona negativ la orice i-am spune. Cel mai înţelept este să-i oferim un răgaz pentru a se calma, să-l izolăm, să spunem că-l trimitem în camera lui. Experţii au stabilit că durata optimă pentru izolare nu trebuie să depăşească numărul de minute corespunzător vârstei (de pildă, pentru 7 ani – 7 minute). După ce s-a liniștit , putem comunica și rezolva problema.

Ne putem întreba: dacă și părintele și copilul sunt mânioși, cine ar trebui să cedeze primul? Specialiștii consideră că , cu cât este mai tânăr, omul are mai puține deprinderi în ceea ce privește controlul emoțiilor. Părintele, întotdeauna un model, este cel care se poate mobiliza mai bine (fără a-i fi neapărat mai ușor să facă asta) pentru a îndruma copilul către un comportament calm.

Uneori, deși copilul știe ce așteptări are părintele de la el, totuși nu vrea să asculte, refuză să facă un anumit lucru. Poate nu din răutate, cât din comoditate, neștiință, neînțelegere sau obișnuit fiind cu faptul ca alții să-i rezolve problemele. În acest caz, psihologii recomandă părinților să-l lase pe copil să suporte consecințele logice (dacă nu-i sunt dăunătoare sănătății acestuia) ale propriului comportament (cum ar fi: ”Nu ai respectat programul de lucru, nu poți pleca la joacă!”).

Părinții și copiii fac parte din generații diferite. Părinții, cu experiența lor de viață, sunt cei care, învățând mereu, își ajută copiii să ”crească frumos”. Ei sunt cei care trebuie să „dețină controlul”, lăsând copilului libertate, atât cât este necesar. Să-i disciplinim fără să-i rănim, să-i implicăm fără să-i epuizăm, să-i iubim fără să-i sufocăm!

 

Aspecte ale normalității copiilor de vârstă școlară mică

a)      Deprinderi cognitive:

–          relatează o poveste cu suficientă acurateţe;

–          numeşte numeralele de la 1-10 şi majoritatea literelor;

–          utilizează obiectele din jur cu scop şi discernământ;

–          creşte puterea de concentrare;

–          învaţă mereu de la adulţi;

–          când este interesat, poate ignora distracţia;

b)      Deprinderi de a avea grijă de sine:

–          se îmbracă singur;

–          îţi face singur toaleta zilnică;

–          trece strada în siguranţă;

c)      Deprinderi sociale:

–          îşi face prieteni;

–          lucrează independent 25 minute;

–          împarte cu ceilalţi spaţiul de joacă şi de lucru;

–          poate evita conflictele.

Maria Tănasă

Profesor gradul I (Suceava)

Citeşte şi: Fii Mamă!


[1] Extras din: Familia Ortodoxa, luna octombrie, nr. 10, an 2011

SFÂNTUL NICOLAE VELIMIROVICI

Binecuvântaţi să fie cei ce ne vrăjmăşesc!

Text

„Binecuvântează, Doamne, pe vrăjmaşii mei! Că şi eu îi binecuvântez, şi nu-i blestem.

Vrăjmaşii m-au împins în braţele Tale, şi nu prietenii. Prietenii mă legau de lume, vrăjmaşii mă dezlegau de ea şi-mi spulberau toate nădejdile lumeşti.

Ei m-au făcut un străin în împărăţiile pământeşti şi un cetăţean netrebnic al acestei lumi.

Ca fiara hăituită ce-şi află adăpost ferit, de care nu ştie fiara care nu-i vânată, aşa şi eu, hăituit de vrăjmaşi, găsit-am sălaş tihnit, ascuns în cortul Tău, unde nici prietenii, nici vrăjmaşii nu pot să ia sufletul meu.

Binecuvântează, Doamne, pe vrăjmaşii mei! Căci şi eu îi binecuvântez, şi nu-i blestem.

Ei au mărturisit în locul meu păcatele mele înaintea oamenilor.

Ei m-au biciuit când pregetam să mă biciui.

Ei m-au chinuit când fugeam de chinuri.

Ei m-au batjocorit când eu mă lăudam.

Ei m-au scuipat când eu mă fuduleam.

Binecuvântează, Doamne, pe vrăjmaşii mei! Căci şi eu îi binecuvântez, şi nu-i blestem.

Când făceam pe înţeleptul, m-au făcut nebun.

Când făceam pe grozavul, au râs de mine ca de un nevolnic.

Când mă iţeam ca să-i conduc pe oameni, m-au pus la urma tuturor.

Când alergam să mă îmbogăţesc, cu mână de fier m-au oprit.

Când gândeam c-am să dorm liniştit, m-au smuls din visare.

Când îmi clădeam casă pentru un trai lung şi liniştit, mi-au dărâmat-o şi m-au scos afară.

Cu adevărat vrăjmaşii m-au rupt de lume şi mi-au întins mâinile spre poala hainei Tale.

Binecuvântează, Doamne, pe vrăjmaşii mei! Căci nu-i blestem, ci-i binecuvântez.

Binecuvântează-i şi înmulţeşte-i pe ei! Înmulţeşte-i şi fă să fie încă şi mai amarnici împotriva mea!

Ca fuga către tine să fie fără întoarcere.

Ca să se destrame ca pânza de păianjen nădejdea ce mi-am pus-o în om.

Ca pacea să-mi domnească desăvârşit în suflet.

Ca inima să mi se facă mormânt al celor două rele gemene ale mele: mândria şi mânia.

Ca să-mi adun comori în cer.

Ca să mă izbăvesc odată de amăgirea care mă ţine strâns în mreaja cumplită a ăstei vieţi deşarte.

Vrăjmaşii m-au învăţat ce mulţi nu ştiu: că n-are omul alţi vrăjmaşi pe lume afară de el.

Nu-şi va urî vrăjmaşii cel ce pricepe că nu-s vrăjmaşi, ci nişte prieteni neînduplecaţi.”[1]

 

Comentariu de Jean-Claude Larchet

Aflăm la Sfântul Nicolae Velimirovici un motiv în plus să-i iubim pe vrăjmaşi noştri, şi anume pentru folosul duhovnicesc pe care ni-l pricinuieşte răutatea lor. Dar nu ca pe nişte biete unelte ale mântuirii noastre şi vrăjmaşi pe mai departe; nici doar răbdându-i pe ei şi relele pe care ni le fac; ci iubindu-i ca pe nişte făcători ai noştri, care ne ajută să sporim duhovniceşte, purtându-ne cu ei ca şi cu nişte prieteni – fie ei şi „neînduplecaţi” –, iar suferinţele îndurate de la ei să le socotim plată dreaptă pentru binele pe care ni-l fac chiar fără voia lor.

Sfântul Nicolae Velimirovici înmănunchează în cuvântul său învăţăturile presărate în paginile Patericului, unde cei ce ne batjocoresc şi ne clevetesc, ne fac rău în multe feluri şi ne nedreptăţesc sunt înfăţişaţi drept doctori ai sufletelor şi lucrători ai mântuirii noastre.

Cei care ne duşmănesc, spune Sfântul Nicolae Velimirovici, ne ajută mai întâi de toate să ne desprindem din alipirea de sine şi de lume şi să ne apropiem mai mult de Dumnezeu.

Urmăriţi, prigoniţi, hărţuiţi şi alungaţi de ei, ne rupem de astă lume, simţim că nu aici ne e casa şi rostul; nemaipunându-ne nădejdea în ea, fugim căutând scăpare în cealaltă lume, a Împărăţiei lui Dumnezeu.

Şi tot răbdând şi îndurând durerea pe care ne-o aduce vrăjmăşia lor, ne călim şi ne întărim, ieşim din robia aceste stăpâne crude a sufletului, care ne înfricoşa şi ne mâna spre patimi (căci fuga de durere, după cum spune Sfântul Maxim iscă în om tot atâtea patimi cât iscă şi căutarea de plăceri), socotind greşit că ele ne vor alina.

Vrăjmaşii ne smulg din mincinoasa tihnă a ăstei lumi, ei ne călăuzesc către pacea adevărată şi deplină „care vine de Sus”.

Ei sunt zăgazul lăcomiei noastre şi răpitori ai avuţiei pământeşti, ca să ne adunăm mai degrabă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură (Mt. 6; 20).

Ei spulberă deşarta credinţă în statornicia, trăinicia şi fericirea vieţii pământeşti, ca să aflăm viaţa cea veşnică şi preafericită, hărăzită de Domnul celor ce vieţuiesc în El.

Trufia şi slava cea deşartă din noi sunt veştejite de batjocurile, învinuirile, clevetirile şi loviturile lor; şi ne facem smeriţi, răbdarea încercată se căleşte, iuţimea slăbeşte, şi ne facem mai blânzi.

În chipul acesta, curăţit de patimi, omul pricepe că ele sunt săgeţi pe care singur şi le împlântă în suflet, că singur sieşi îşi este vrăjmaş şi singur pe sine se dă morţii; pricepe că amăgitor lucru este să crezi că altul te poate vătăma. Şi, în chip minunat, tocmai vrăjmaşii ne scapă de această amăgire.


[1] Extras din Sf. Nicolae Velimirovici, Prieressur le lac, Ed. L’Age d’Homme, Laussane, 2004, cap. 75, pp. 152-153, (în rom., Rugăciuni pe malul lacului, Ed. Anestis, 2006)