Archive for the ‘Te aşteptam !’ Category

Te aşteptam !

Posted: Iunie 13, 2010 in Te aşteptam !

Bine ai venit, te aşteptam. Sper să îţi placă ce ţi-am pregătit şi să te apropie mai mult de Dumnezeu.

Şi am văzut, că înţelepciunea e cu atât mai de folos decât nebunia, cu cât este mai de folos lumina decaât întunericul. Îţeleptul îţi are ochii în cap, iar nebunul umblă în întuneric. Dar am băgat de seamă că şi unul şi altul au aceeaşi soartă. Şi am zis în inima mea: dacă şi eu voi avea aceeaşi soartă ca nebunul, atunci pentru ce am fost mai înţelept ? Şi am zis în inima mea: şi aceasta este o deşertăciune ! Căci pomenirea înţeleptului nu este mai veşnică decât a nebunului, chiar în zilele următoare totul este uitat; şi apoi, şi înţeleptul moare şi nebunul. (Ecc. 2 ; 13-16)

=================================================

II Octombrie 1945

Scumpă mamă,

Mult iubitele mele surioare, dragii mei,

Mă găsesc într-o stare de continuă bucurie sufletească. Mi s-au revărsat în suflet valuri de iubire. Numai cine a trăit astfel de momente le poate înţelege.

Cu gândul la Dumnezeu vă port în inimă pe toţi, cu cele mai frumoase nădejdi ce mi-au înflorit în suflet după atâţia ani de suferinţă mare şi fericită.

Ce bucurie mai mare poate trăi omul pe această lume, decât aceea de a se simţi în slujba binelui şi a iubirii, conştient de nimicnicia şi păcătoşenia sa ?!

Doamne! Ce bine am făcut eu în această viaţă de mi-ai dăruit asemenea bucurii, de mi-ai dăruit iubirea şi grija Ta, care nu m-au părăsit nici o clipă ?!

Scumpii mei, trăiesc o viaţă cu totul deosebită de aceea pe care obişnuit o trăieşte lumea. Cu alte preocupări, alte gânduri, alte bucurii.

Cât aş fi de fericit ca bucuriile sufletului meu să ajungă până în inimile voastre !

Vreau să vă ştiu curate, bune la suflet, blânde, iubitoare, senine, fericite, cuminţi, ascultătoare, credincioase, pline de nădejde, – şi modeste – şi sănătoase.

Să trăiţi o viaţă simplă, cât mai simplă. Participaţi cu viaţa voastră la simplitatea şi frumuseţea naturii. Îmbrăcaţi-vă modest şi curat. Rochiţele întotdeauna să vi le faceţi lungi, până mai jos de genunchi. Pantofii să aibă tocurile cât mai joase cu putinţă. Să nu vă fardaţi. Cât de frumos şade unor fete în ţinuta lor naturală… Sub nici un motiv să nu vă boiţi buzele sau obrajii !

Păstraţi-vă curate aşa cum Dumnezeu v-a lăsat, căci curăţenia-naturaleţea este adevărata frumuseţe şi podoabă… Nu vă duceţi pe la baluri. Vă cer mult deodată… În realitate, nu vă cer nimic altceva decât să fiţi sfinţi model de cuminţenie şi desăvârşire creştină.

Feriţi-vă de prieteniile rele, căci păcatul se transmite pe neimţite. Cu tot sufletul vă îndemn la o viaţă creştină ! gândiţi-vă că nimeni din această lume nu v-ar putea dori mai mult bine decât acela pe care vi-l doresc eu.

Scumpa şi buna mea mamă, te rog din inimă ai grijă de sufletul fetiţelor mele scumpe ! Şi îndeamnă-le şi matale la o viaţă creştină, aşa după cum Dumnezeu o doreşte.

Mă rog întotdeauna pentru voi. Aştept senin ziua fericită când voi fi din nou în mijlocul vostru. În viaţa de închisoare am luat hotărâri mari, de viaţă curată şi de totală dăruire. Vreau să nu mai trăiesc pentru mine…

Aş fi tare fericit dacă de Crăciun aţi veni toate patru, mama, Valentina, Norica, Zunea la mine. Ar fi minunat. Eu sunt cu voi şi vă sărut,

Valeriu[1]


[1] Valeriu Gafencu sau „Sfântul închisorilor

==============================================

Aşa cum Hristos ne aduce de la moarte la viată, tot aşa şi primăvara preschimbă întreaga faţă a pământului în culori calde şi miresme de flori

Mă întind, casc, deschid ochii; văd o mare de lumină ce străbate geamul direct în camera mea. Dau plapuma la o parte, cobor din pat şi alerg la geam. Rămân pentru o clipă nemişcat. Pupilele se strâng, lumina îi  invadează şi de altfel tot ce-i stă în cale.

Mai ieri era totul alb; azi, începe să se coloreze tot tabloul. Simfonia zburătoarelor îndulceşte auzul fin al cântăreţilor. Roua dimineţii mă salută cu sclipiri de pe iarba abia dezmeticită. Căldura înmoaie orice fiinţă ce mai ieri era rece, nemişcată. Culorile devin tot mai vii, transmiţând semnale pozitive oricărei fapturi.

Am ridicat fruntea şi am închis ochii inspirând adânc. Vedeam parcă întreaga lume, o imensă privelişte mirifică ce hrăneşte cu fantasticul mintea omului. Râuri, păduri nesfârşite, munţi ascunşi sub verde şi păsări încântătoare. Am expirat, deschizând ochii încet şi păşind firav, cu paşii unui copil ce abea învaţă să meargă. Am dus mâinile la spate împreunându-le, parcă nevrând sa strice peisajul ce mă înconjura. Dar iată, mă opresc, şi aplecându-mă privesc cu duioşie ghioceii poraspăt ieşiţi la lumină. Întind mâna, cuprinsă de un tremurat neobişnuit, încercând să-i ating cu vârful degetelor, să-i mângâi. Satisfacţia e unică, de fapt satisfacţia oferită de natura splendidă creată de Dumnezeu în slujba omului este unică. Deci Lui I se cuvine lauda.

Iată că Dumnezeu a făcut multe lucruri pentru care omul trebuie să se bucure. Dumnezeu vrea să fim fericiţi, tocmai de aceea ne mustră atunci când greşim; o face ca un Tată ce-şi iubeşte fiii. Dumnezeu ne iubeşte dar noi furgim de iubirea Lui, îngheţându-ne simţirile fireşti sădite în inimă şi uitând de simplitate, de adevăratele valori, de linişte, de curăţie interioară. Fugim de ele şi nu mai ştim să ne bucurăm de zborul fluturilor pe deasupra diversităţii florilor.

„Îngropăm bucurii într-o mare de biţi”.

(PutereOrtodoxa)

Cu braţe înverzite mă primeşte iar

Afară e soare, afară e primavară… “Dor de casă”! …aş zice. Dar mă uit în jur şi văd că peste tot este acasă. Dacă natura mă primeşte bucuroasă, atunci oriunde este acasă. Dacă m-aş întinde pe jos şi aş simţi pamântul rece, iarba udă şi tulpini uscate, aş înţelege că ea nu mă vrea; dar iată că acum e pregătită să mă primescă oferindu-mi adieri călduţe pentru început. Ce întâlnesc la prima vedere este esteticul, pe care ochii îl recunosc din prima, căutând să se delecteze cu el. Devine totul din ce în ce mai verde, mai plin. Florile se înmulţesc, parcă apărând tot mai multe să mă vadă dar eu ştiu, că nu-s alesul lor şi nici nu pot pleca la Demiurg. Ating cu palma un copac ce dăinuie de vreme multă şi-l cuprind vrând să-l simt în palme, vreau să ma pătrundă, să-l ascult, căci văd cum naşte muguri şi ici colo flori şi cred că poate să îmi spună câte un cuvânt. Orice mi-ar spune ştiu că-i înţelept şi-mi va fi de folos.

“Activitate” –  este cuvântul ce caracterizează primăvara, căci se reia activitatea ce toamna trecută s-a-ncheiat. Păsările se întorc şi-şi fac din nou aceleaşi cuiburi, gâzele se aglomerează lăsându-te să aştepţi vreme de-un ceas până-ţi eliberează calea. Florile îşi întind frunzele iar şi iar; şi iar şi iar acelaşi curs ciclic pe care îl are natura. Soarele răsare, apune şi aleargă-nspre locul de unde răsare din nou.1 De ce m-aş uimi văzând Primăvara ? doar o văd în fiecare an. Da ! însă în fiecare an mi se face dor de ea, şi de fiecare dată când se afişează pare a fi alta. Uneori este tristă şi introvertită, nu vrea să-mi vorbească, alteori e bucuroasă şi mă-ntâmpină cu tot felul de frumuseţi, cum s-a întâmplat şi astăzi.

În cer norii se ascund, nu ştiu de cine. Nu se vede decât întinderea albastră. Ora 18:30, Luna este prezentă şi ea, albă, frumoasă. Se arată faptul ca o altă zi de primăvară se va încheia. Nu-mi pare rău ! De ce ? Pentru că ştiu cine se-apropie cu paşi mărunţi să mă primească în braţele ei călduroase…  (PutereOrtodoxa)


1 (Ecclesiastul 1, 5)

===============================================

Esenta lumanarii nu-i ceara care se topeste, ci lumina care se degaja! Antoine de Saint-Exupery

” Se spune de obicei, ca iarba e plina de flori. Unii nu vad acest lucru. Spun ca-i iarba inflorita si-atat, chiar daca arareori ne plecam in fata florilor. Suntem dispusi sa dam crezare celor care vad ca iarba-i inflorita. Dar pentru acestia, pamantul nu are forma si continutul bine conturat. Numai celor alesi sa vada iarba inflorind li se supune natura cu adevarat. Numai lor li se infatiseaza floarea ierbii, pentru ca ei pot vedea lucruri ce ar ramane pururi nevazute. Iar atunci cand ne iau de mana sa ne arate minunile sufletului lor, trebuie sa-i umplem cu recunostinta noastra. Prin ei am vazut partea nevazuta a lucrurilor. Prin ei devenim parti adevarate a unor lucruri nevazute. Prin ei prindem contur. Prin ei simtim frumusetea aprtenentei noastre. Prin ei vom gusta bucurii nebanuite devenind mai frumosi.
Iubiti-i pe acesti oameni, rari, ca iarba inflorita… “

 

==============================================

” Fiecare om e marcat cu durere, pentru că viaţa se desfăşoară
între două dureri care nu-i aparţin – naşterea şi
moartea. Învăţături primim cu toţii, independent de
voinţa noastră. „Aşa se mănâncă, aşa se merge, aşa se vorbeşte,
aşa se citeşte”. O repetiţie formată de-a lungul anilor deschide
calea cunoaşterii. Şi o urmează. Fiecare om devine răspunzător,
pentru faptele lui. Iar sfaturile în momente de cumpănă devin
viaţă repetată după alte vieţi. Rostind sfaturi, devenim actorii
timpului trăit. Rolul de actor al vieţii mele îl refuz odată cu
refuzul sfatului celui apropiat.
Sunt prea trist pentru ca să-mi găsesc singur bucuria.
Rămâi alături de mine şi taci, dacă nu ştii să rupi tristeţea
aducându-mi bucuria ploii sau a frigului. Nu mai sunt copil, dar
simt în mine copilăria care şi-a julit genunchii căzând. Dacă ai să
mă cerţi pentru ea, neputinţa se va răsfrânge asupra ta, care ai
fost martorul căderii mele. Dacă vrei să rămâi cu amintirea lor vei
simţi în tine resemnarea, dar eu nu vreau să renunţ. Tăcerea lor
o caut când în după amiezile ploioase…
Copilăria naşte în mine dorinţa, când poveştile sunt prezente
şi când basmele nu mor, când totul este posibil, chiar
trecerea dincolo, peste o zi, peste o săptămână, în faţa marilor
dileme, sfidând imanenţa timpului, chiar şi atunci când timpul
este o imensitate din care putem să luăm fără grijă: o zi, un an…
Aş vrea azi să-ţi povestesc ce s-a întâmplat, din convingerea
care vine din puterea de a crea acel mâine, pentru că acum
ştiu că a afla cu o zi mai devreme înseamnă doar a trăi mai puţin
cu o zi acelaşi timp înainte de timp. Iar timpul nu s-ar condensa
şi o zi nu ar fi tot o zi.
Speranţele noastre sunt doar zile care urmează, în viaţa ce
ne-a fost lăsată în cutia pandorei, când fiecare zi devine o nouă
căutare.
Când un copil alunecând îşi juleşte genunchii iar omul de
alături îl ridică în braţe şi-i spune nu : „Taci, în curând n-o să te
mai doară” ci : „Hai, vino să-ţi arăt ceva”, durerea dispare,
pierzându-se în acel ceva misterios, pe care urmează să-l afle.
Şi vreau ca omul de lângă mine să tacă, iar dacă nu ştie să-mi
spună „Hai să-ţi arăt ceva”, cel puţin prezenţa lui să mă facă
să nu mă simt singur. “