Archive for the ‘Istorioare şi pilde religioase’ Category

Ciobanul şi ursul

Posted: August 14, 2012 in Istorioare şi pilde religioase
Etichete:

Ciobanul şi ursul[1]

      UN CIOBAN, care-şi pierduse viţelul cel mai frumos, se ruga, zicând: „Doamne Dumnezeule, arată-mi pe hoţul viţelului meu şi duminică, la biserică, îţi voi aduce jertfă o lumânare de cele mari!”.

        Abia rosti această rugăciune şi, deodată, apăru „hoţul” din pădure: un urs mare şi grozav.

       „Atotputernice Dumnezeule!… – se rugă ciobanul, luându-o la fugă. Depărtează de aici pe acest hoţ şi îţi voi aduce duminică zece lumânări de cele mari!”

             Să cerem în rugăciunile noastre, „mai ales cele bune şi de folos sufletelor noastre”; căci altfel de cereri, dacă nu băgăm bine de seamă, pot fi spre răul nostru, împlinindu-se cuvintele Scripturii: „Nu ştiţi ce cereţi”.

(Din pildele Episcopului Grigorie)


[1] Extras din: 600 Istorioare religioase, pr. Iosif Trifa.

Anunțuri

Vulpea şi grădina cu poame[1]

O VULPE VĂZU odată o grădină încărcată de toate bunătăţile. Dar grădina era apărată cu ziduri înalte, pe care vulpea nu le putea sări.

„Ce aş putea face să pătrund în grădină?” se întreba vulpea. Umblând împrejurul zidului, dădu peste o gaură în zid, dar gaura era prea îngustă să se poată strecura prin ea. Tot gândindu-se ce-i de făcut, vulpea îşi zise: „Ştiu ce voi face! Voi răbda foame câteva zile, voi slăbi şi voi încăpea prin gaură.”

Zis şi făcut. După trei zile de foame, vulpea se strecură prin gaură şi, ajungând la poame, se ospătă din belşug. Dar, după câteva zile, îşi aduse aminte că trebuie să iasă iar de aici, mai ales că sosise vremea culesului. Însă aici, un alt necaz: se îngrăşase de-a binelea şi nu mai încăpea pe gaură. Ce-i de făcut?

„Nu-i alt mod să scap de aici – îşi zise vulpea necăjită – decât să mă pun iarăşi pe foame şi răbdare, ca să slăbesc.”

Răbdă iar trei zile şi, slăbind, se strecură afară. Când se văzu scăpată, uitându-se spre grădina cu poame, zise: „Frumoasă mai eşti tu, grădină, şi dulci sunt poamele tale, dar ce folos am avut eu de ele? Cât am mâncat, atât am răbdat… Cum am intrat, aşa am ieşit…”.

Ce istorioară plină de înţeles! Aşa e şi cu noi. Cum am intrat în lumea aceasta, aşa vom şi ieşi din ea. Nimic nu vom putea duce cu noi.

Lume, lume, cât de dulci sunt poamele tale, dar ce folos ne rămâne nouă din ele?


[1] Extras din: 600 Istorioare religioase, pr. Iosif Trifa.

„Zahăr de zece şi sare de cinci…”

                  MAI ZILELE TRECUTE, am văzut un copilaş alergând pe stradă şi zicându-şi mereu în sine: „Zahăr de zece şi sare de cinci…; zahăr de zece şi sare de cinci…”.

                  Îl trimisese tatăl său să cumpere zahăr şi sare de la prăvălie, iar copilul repeta mereu însărcinarea, ca să n-o uite. Copilul parcă nu mai vedea pe nimeni şi nu mai auzea nimic. Tot gândul lui era strâns asupra însărcinării ce i-o dăduse tatăl său.

                 Ce bine ar fi dacă şi noi, copiii lui Dumnezeu, am face aşa! Dacă tot gândul nostru şi tot cugetul nostru ar fi strâns asupra chemării cu care Tatăl Ceresc ne-a trimis în lume! Ce bine ar fi dacă am trece prin această lume, repetând mereu, spre pildă, cuvintele Mântuitorului: „Ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16; 26)

Extras din: 600 Istorioare religioase, pr. Iosif Trifa.

Diavolul în chip de arhanghel

UNUI CREDINCIOS i s-a arătat diavolul, într-o noapte, în chip de înger luminat şi i-a zis:

–          Eu sunt Arhanghelul Gavriil şi sunt trimis la tine să-ţi aduc cuvânt de laudă pentru viaţa ta cea curată şi ferită de orice păcat…

Dar credinciosul, simţind ispita, răspunde:

–          Sfinte arhanghele, ia seama că ai greşit adresa! Vei fi fost trimis poate la un altul, căci eu  sunt un biet păcătos; eu sunt cel mai păcătos şi ticălos om din lume…

–          Diavolul scrâşni din dinţi şi o rupse la fugă.

***

O experienţă asemănătoare a avut şi Pr. Proclu din munţii Neamţului.

COMOARA DIN SUFLET[1]

Alexandru avea patru ani. Era un copil cu obrajii trandafirii şi ochi negri de cărbune, ce încă priveau lumea cu uimire şi nevinovăţie. Când se întorcea de la grădiniţă, încă de departe, de pe drum, îl întâmpina un câine mare, alb şi împreună intrau bucuroşi pe poartă.

–          Mamă, mamă, am venit!.. striga copilul, iar o femeie tânără îi ieşea înainte grăbit, şi-l mângâia uşor pe creştet, în timp ce băiatul începea deja să-i povestească tot ce făcuse în acea zi la grădiniţă. Mama îl asculta cu răbdare în timp ce-i punea masa, îl mai întreba câte ceva, uneori se mira ori îl certa, alteori râdea împreună cu el. Băiatul o privea atent, atent cum se mişca dintr-un colţ într-altul, îi privea mâinile slabe şi curate ce trebăluiau neîncetat. Privind-o cum deretica prin bucătărie ştergându-ţi din când în când fruntea senină înrourată de sudoare, copilul gândea fericit: „mama mea este cea mai bună mamă din lume!”.

Alexandru avea şi tată şi fraţi mai mari. Însă până la această vârstă, cea mai importantă făptură era mama. Fraţii lui erau mari şi nu se jucau cu el, iar tatăl era mai mult plecat. De aceea, în mijlocul universului său era mama, acea făptură slăbuţă şi înaltă, cu obraji palizi şi ochii precum verdele de toamnă. Când se însera ai casei se retrăgeau în jurul tatălui, unde discutat lucruri serioase şi de neînţeles pentru Alexandru.

Singură femeia trebăluia până târziu, mult după ce adormeau toţi. Numai Alexandru veghea până ce venea şi ea la culcare. Luminile din casă se stingeau, iar în odaia unde era copilul pâlpâia slab candela de la icoană. Tânăra femeie intra înăuntru încetişor, fără zgomot, ca să nu trezească pe cineva. Alexandru o urmărea cu genele uşor întredeschise , prefăcându-se că doarme. Privea cum mama se aşeza în genunchi în faţa icoanei Maicii Domnului, după ce făcea câteva metanii până la pământ.

Flăcăruia din paharul candelei lumina două chipuri puse faţă în faţă: Chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Împărăteasa Cerurilor, înconjurată de îngeri şi chipul obosit al mamei sale, a cărei răsuflare o auzea atât de aproape. Baticul de pânză albă părea, sub licărirea candelei, ţesut din fire de aur şi argint, iar mâinile lipite una lângă alta, la piept, parcă erau cioplite în marmură. Fruntea se ivea înaltă şi albă printre buclele de păr castaniu, iar bărbia îi era plecată cu smerenie în piept. Ochii îi ţinea închişi, dar şi aşa băieţelul ghicea în ei o bunătate nesfârşită şi fără să vrea se uita la icoană, să vadă dacă Maica Domnului semăna cu mama lui. Şi astfel, fără veste, pleoapele i se făceau tot mai grele, iar Alexandru adormea vegheat şi ocrotit de această duioasă privelişte. Noapte de noapte, însă, chipul mamei se făcea din ce în ce mai palid…

Într-o zi mama lui Alexandru s-a stins din viaţă. Copilul nu avea încă cinci ani şi trăi cu durere acele clipe, fără să pătrundă pe de-a-ntregul suferinţa pierderii celei mai dragi fiinţe. A privit-o cum stătea întinsă pe masă, la fel de frumoasă şi bună, dar cu totul încremenită într-o tăcere grea.

Pe urmă, băieţelul a crescut şi s-a făcut mare. Viaţa l-a trecut prin multe încercări. Şi cea mai grea dintre ele a fost să cunoască stricăciunea, amăgirea şi deşertăciunea lumii acesteia, să cunoască trista cădere a omului supus bolii şi păcatului… De multe ori a simţit cum se clatină, cum abia stă să nu se prăbuşească în prăpastia necredinţei. Dar nu putea să cadă, fiindcă păstra ascunsă înăuntrul inimii o comoară nepreţuită: imaginea mamei sale rugându-se la icoana Maicii Domnului. Alexandru purta în sine această luminiţă sfântă, care-l mângâia şi-l ocrotea în toate furtunile vieţii. Acea imagine din copilărie i-a sădit în suflet încrederea în Dumnezeu, în bunătatea şi milostivirea Lui. Ori de câte ori îi era greu, amintirea mamei sale îngenuncheate în faţa icoanei îi aducea pace şi linişte şi-l îndemna la bunătate, răbdare şi credinţă neclintită.

***

Aş vrea ca şi tu, copile drag ce citeşti aceste cuvinte, să ai grijă cu ce fel de amintiri porneşti la drum în viaţă! Întipăreşte-ţi de pe acum în inimă chipurile de pe icoane, chipurile unor oameni evlavioşi, ale unor oameni buni, pentru că aceste amintiri îţi vor fi într-o zi hrană pentru sufletul tău! Fiecare amintire a copilăriei este importantă, pentru că o dată cu ea se sădeşte în sufletul tău înclinaţia spre bine sau spre rău, spre frumos sau spre urât,spre sfinţenie sau spre păcat…


[1] Extras din Suflet de copil (Povestiri), Monahia Parascheva Avădanei, Mănăstirea Diaconeşti, Editura Sophia,

BĂTRÂNUL TEOFILACT PUSTNICUL[1]

Pe la 1940, în pustia Catubachia a Sfântului Munte Athos, la Schitul Sfântul Vasile, trăia şi bătrânul Teofilact, care era un mare luptător duhovnicesc şi avea multă evlavie. Toţi erau încredinţaţi de sfinţenia sa, pentru că oricât să şi-o ascundă, era cu neputinţă să nu fie cunoscute faptele sale.

De multe ori l-au văzut părinţii în răpire duhovnicească. Avea şi doi ucenici, pe părintele Arsenie şi pe părintele Pamfil. Bătrânul Teofilact era un mare pustnic şi iubitor de linişte, dar era şi foarte evlavios şi-i era greu să se roage împreună cu alţii. Ca să nu audă ceilalţi hohotele sale de plâns şi să nu-i vadă lacrimile pe care nu le putea opri, de obicei, la ora slujbei se duce afară, printre stânci, în peşteri şi se întorcea dimineaţa. Trăia foarte duhovniceşte, dar numai cu discreţie îşi lucra virtuţile, pentru că era smerit.

Odată, într-o noapte de iarnă, a ieşit iarăşi printre stânci, ca să-şi facă pravila, dar deodată a început să ningă. Părinţii Arsenie şi Pamfil s-au speriat văzând că bătrânul nu se mai întoarce dimineaţa şi au ieşit în munte, să vadă dacă nu cumva l-a acoperit zăpada. În timp ce căutau, au văzut sus, pe stâncă, o umbră şi s-au apropiat. S-au speriat foarte tare văzându-l pe bătrânul lor nemişcat,crezând că a îngheţat. Când au pus însă mâna pe el să-l mişte, au văzut cum arde trupul său, iar zăpada era topită în jur, de la căldură rugăciunii.

Abia după ce l-au mişcat şi-a revenit bătrânul cel sfânt din răpirea sa duhovnicească. Cu alte cuvinte, abia atunci a revenit mintea lui în lumea aceasta de aici.

Părinţii din pustie preţuiau dreapta socoteală a bătrânului Teofilact şi-l cinsteau foarte mult. Însă diavolii cei războinici îl pizmuiau. Pentru că devenise prietenul Îngerilor şi se înălţa cu mintea întru cele înalte şi cereşti, diavolii încercau în toate felurile să-l împiedice de la rugăciune.

Odată, când se afla adâncit în rugăciune la Schitul Sfântului Vasile, diavolii l-au dus departe, până la Capsocalivia, dorind să-l împiedice ce la rugăciune, dar tot n-au reuşit.

Spuneau, de asemenea, bătrânii din regiunea aceea că bătrânul Teofilact era bun prieten şi cu animalele sălbatice care simţeau dragostea lui şi veneau la coliba lui când aveau vreo nevoie. Odată, o căprioară care îşi rupsese piciorul s-a dus în faţa chiliei sale şi zbiera îndurerată, întinzând piciorul rupt către bătrân. El i-a dat câţiva pesmeţi să mănânce, până când a pregătit două scândurele cu care i-a fixat bine piciorul la loc şi apoi i-a spus:

– Acum, du-te sănătoasă şi să  mai treci peste o săptămână pe aici, să te văd.

Bunul bătrân se înţelegea cu animalul precum doctorul cu cel suferind, pentru că el devenise omul lui Dumnezeu.


[1]Extras din 153 de istorisiri minunate de la Sfinţii Părinţi (pentru copii), Editura Sophia, Bucureşti, 2002.

“Mă cunoşti?”[1]

ISTORIA NE-A LĂSAT o întâmplare cu mult înţeles sufletesc.

Un rege bavarez, vânător pasionat, se rătăci, cu prilejul unei vânători. Flămând şi obosit, dete peste casa unor ţărani bavarezi. Regele îşi tăinui numele, vrând să afle cam ce fel de supuşi are. Fu însă foarte rece primit. Ţăranii îi spuneau aproape pe faţă că n-au lipsă de astfel de „vagabonzi”.

Abia-abia i se făcu rost de ceva mâncare slabă şi odihnă proastă.

A doua zi, regele, întorcându-se la palat, se îmbrăcă în toate podoabele sale şi trimise după ţăranul ce-l găzduise. Condus în faţa tronului, regele îl primi cu întrebare: „Mă cunoşti?”.

Ţăranul rămase uluit şi ruşinat. Regele din faţa lui era călătorul pe care-l găzduise atât de prost.

Aşa e şi cu noi.

Iisus, Regele cel Ceresc, ni se înfăţişează azi în chip umil şi smerit. „Bolnav am fost şi m-aţi căutat, în temniţă am fost şi aţi venit la mine, gol am fost şi m-aţi îmbrăcat, flămând am fost şi mi-aţi dat să mănânc. (…) Oricâte aţi făcut unuia dintre aceşti mai mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 35-36, 40).

Dar, în Ziua cea Mare a Judecăţii, El va veni plin de slavă, înconjurat de sfinţii Săi îngeri. Pentru cei necredincioşi El va veni însoţit de întrebarea şi mustrarea: „Mă cunoaşteţi?”.

Cunoaşte-L-vor atunci şi cei care astăzi nu-L cunosc şi se vor ruşina, dar atunci va fi prea târziu.

Ferice de cei care-L cunosc pe Domnul şi-I slujesc Lui!


[1] Extract din 600 Istorioare religioase, de Iosif Trifa, ed. Oastea Domnului, 2007,  Sibiu.

 

Dacă n-ar fi noaptea

DACĂ N-AR FI NOAPTEA, lumea şi oamenii n-ar fi cunoscut cea mai măreaţă oglindă văzută a Dumnezeirii: cerul înstelat. Dacă n-ar fi noaptea, nu s-ar vedea lumea cea fermecată a cerului înstelat.

Dacă n-ar fi noaptea suferinţelor şi a încercărilor, poate cele mai multe suflete n-ar cunoaşte pe Dumnezeu: puterea Lui, dragostea Lui şi bunătatea Lui. În noaptea suferinţelor, vedem strălucind dragostea şi bunătatea Bunului Dumnezeu.

O Doamne, mulţumescu-Ţi că m-ai trimis şi pe mine în dragostea aceasta, ca să văd strălucind, în toată măreţia lor, dragostea Ta şi bunătatea Ta. O Doamne, mai bine ţine-mă până la sfârşitul vieţii mele în noaptea aceasta, să Te văd pe Tine, decât să scap de ea şi să văd iar lumea şi deşertăciunile ei!

 

Aveţi acasă porci?

UN PROPOVĂDUITOR AL EVANGHELIEI, vorbind despre curăţenia vieţii sufleteşti, îşi întrebă ascultătorii:

– Aveţi acasă porci?

– Avem.

– Dar o casă aşa, mai curată, unde primiţi prietenii şi oaspeţii, aveţi?

– Avem.

– D-apoi umblă porcii dumneavoastră în casa asta?

– Ba!

– Ei bine, să ştiţi că lucrul acesta se petrece în casa voastră cea sufletească. „Voi sunteţi casa Duhului Sfânt” – zice Scriptura (I Corinteni 3, 16). Dar în casa aceasta băgaţi de seamă că umblă porcii patimilor urâte, ca: beţia. Desfrânarea, zavistia şi altele. Toţi cei ce trăiţi în patimi rele aveţi o casă a sufletului în care umblă „porcii”.

„Fă-ţi o haină nouă”

ZILELE TRECUTE, am fost la croitor cu o haină mai veche. Doream să o refac; să-i pună ceva material nou, ca să iasă o haină nouă.

Dar croitorul,  cercetând mai de-aproape haina, mi-a zis: „Nu se face, părinte, să mai repari haina asta! Ar fi pagubă să băgăm material nou în ea; mai bine fă-ţi o haină nouă!”

Îndemnul croitorului mi-a adus aminte de cuvintele Mântuitorului: „Nimeni nu pune petic nou la o haină veche”(Marcu 2; 21).

Lucrul mântuirii sufleteşti nu stă în a pune câte un petic nou la o haină veche (a face câte o mică îmbunătăţire la o viaţă păcătoasă), ci stă în a te îmbrăca în haina ce nouă în omul cel nou (Coloseni 3; 9-12)