Archive for the ‘Diverse’ Category

Când bărbaţii nu mai sunt bărbaţi şi femeile, femei! (Virgiliu Gheorghe)

Bio-fizicianul Virgiliu Gheorghe la Garantat 100%

Efectele televiziunii şi internetului asupra sănătăţii mentale! (Virgiliu Gheorghe)

Despre atenţie! (Diac. dr. Adrian Sorin Mihalache)*

Dialog cu tinerii! (Pr. prof. Constantin Necula)

Pr. prof. Constantin Necula la penticostalii din Beiuş!

*Se găsesc foarte multe conferinţe deosebite cu Diac. dr. Adrian Sorin Mihalache.

 

      Am să vă spun cum… Pe o baltă, un brotăcel filează de departe o musculiţă. Musculiţa stă şi ea acolo, agăţată de un pai, mai să-şi ude aripile atât de mult, încât aproape nu mai poate ieşi din baltă. Broscoiul o filează bine. Undeva, o ţânţărică face patinaj acvatic: în stânga şi în dreapta… Un ţânţărel, topit de dragoste, se leagănă pe o frunză, cutremurat de frumuseţea ţânţăricii. La malul lacului, o floricică se usucă pentru că, în ciuda faptului că aproape balta, rădăcina sa nu-i suficient de lungă cât să preia apă şi să-i hrănească tubulatura florii.

      Din senin, pe când broasca se pregăteşte să înhaţe musca, o mică floare de liliac se desprinde din liliacul de pe malul lacului şi, lovind apa, creează o undă. Unda mişcă musculiţa din dreptul limbii hrăpăitoare a broaştei, o pune pe beţigaş, se scutură, şi musculiţa fuge. Ţânţărica, un pic deplasată din patinajul ei artistic, nimereşte direct în braţele ţânţărelului, şi pe loc se încheagă o prietenie… de vreo 24 de ore, cam atât ţine dragostea la ţânţari. Un val de apă loveşte ţărmul, încarcă cu apă rădăcinile, o ajută pe floare să se deschidă şi, dintr-o dată, un bondărel, care se blocase acolo, este izbăvit! Vedeţi ce simplă e viaţa? O singură floare, o simplă floare, purtată de o adiere de vânt, şi câte schimbări pe o baltă!

      Este necesară o clipă de atingere de Dumnezeu şi totul se poate schimba în viaţa noastră!


[1] Extras din Provocările străzii, preot Constantin Necula, Ed. Agnos, Sibiu, 2011, pg. 100.

UNDE SUNT ŞCOLILE DE ALTĂDATĂ?

Posted: Iulie 23, 2012 in Diverse

UNDE SUNT ŞCOLILE DE ALTĂDATĂ?[1]

           N-am putea spune că înainte de 1990 ar fi fost aşa cum trebuie; mai întâi pentru că era în esenţă ateu, apoi pentru că insista prea mult pe memorizare, cantitate şi specializare. Dar, totuşi, aşa cum era, românii luau aproape an de an primele locuri la olimpiadele internaţionale de matematică, fizică, biologie sau chimie. Şi nu era vorba numai despre cei care făceau performanţă. Elevii români, chiar şi cei de nivel mediu, îi depăşeau pe cei din Occident de aceeaşi vârstă cu ei. Îmi amintesc că între anii 1980 şi 1986 am avut câţiva colegi care au emigrat cu familia în Statele Unite. Deşi nu excelau la şcoală în România, acolo au fost trecuţi într-o clasă superioarî vârstei. Dar, şi în aceste condiţii, erau mai buni decât colegii lor.

             La doi ani după 1990, aflam din ziarele româneşti că, în clasamentele internaţionale, România era cotată undeva pe locul 170 în privinţa nivelului de învăţământ. Ne depăşeau şi ţări din Asia, nu mai vorbim de cele occidentale. Atunci nu ştiam prea bine ce înseamnă manipularea. Doar ne miram şi ne gândeam, cu uimire, cum ar trebui să arate un învăţământ performant, dacă noi şi cel de atunci obţineam performanţe dintre cele mai bune la olimpiadele internaţionale – nu vorbim de faptul că majoritatea celor 169 de ţări care ne-o luaseră înainte, nu ajungeau nici măcar să participe la faza finală a acestor concursuri… În aceeaşi perioadă, eram la fel de surprinşi să aflăm că industria şi agricultura, cu care Ceauşescu reuşise recordul de a ne aduce în situaţia unică de a nu mai avea nicio datorie, erau de fapt nişte găuri negre ale economiei naţionale. Straniu, adică o economie formată numai din găuri negre supravieţuise şi exportase zeci de ani , în lumea întreagă, de la maşini agricole şi instalaţii petrolifere până la locomotive şi arme de tot felul… Însă lucrurile se înscriau în aceeaşi linie generală, de aruncare la coşul de gunoi a „moştenirilor trecutului” şi de reaşezare pe baze noi, moderne, „europene”.

           Aşa că, pentru că tot era considerat învăţământul românesc atât de puţin performant, s-a început reforma. Oricum era obligatorie, căci numai aşa se angajai F.M.I.-ul şi celelalte Forumuri Europene să ne împrumute şi să ne ajute. Şi, într-adevăr, în ultimii douăzeci de ani, învăţământul românesc a fost reformat neîncetat, deşi nu există măcar un studiu desfăşurat de către Ministerul care-l gestionează prin care să se fi demonstrat necesitatea unor măsuri sau a altora. Slavă Domnului că reformarea învăţământului nu s-a desfăşurat în acelaşi ritm cu reforma din agricultură! Asta pentru că pe porci poţi să-i laşi să moară sau să-i tai, după cum s-a şi întâmplat în cazul lichidării marilor combinate de carne româneşti, dar cu oamenii e mai greu… Şi totuşi, prin sistemul noilor manuale alternative, al noilor sisteme de notare sau printr-o reformare continuă sub semnul principiului „schimbarea oricum va aduce ceva nou”, s-a reuşit să se dea peste cap întregul proces educativ!

          Rezultatul final? După bacalaureatul din  vara aceasta(2011), procentul de promovabilitate la nivel naţional este de 44,7%; în peste 20 de licee din ţară, nici un elev nu a promovat examenul de bacalaureat; la nivel naţional s-au înregistrat doar 60 de medii de 10; 661 de elevi au fost daţi afară din examen; în unele judeţe au promovat examenul sub 20% dintre elevi – şi lista recordurilor negative poate continua…

          Subiectul a devenit unul de interes pentru mass-media, care a început vânătoarea de vinovaţi. Talk-show-uri, interviuri, explicaţii dintre cele mai complicate. A apărut chiar şi versiunea că, de fapt, problema este tocmai lipsa de consecvenţă în reformă! Exact aceleaşi reţete ca în industrie şi agricultură…

           Până la urmă, ţapi ispăşitori au fost găsiţi copiii. Chipurile, s-au obişnuit cu distracţia şi nu mai vor să înveţe! Au început chiar să fie batjocoriţi de unii şi de alţii, chiar şi de către Ministerul Învăţământului, prin reprezentanţii săi. Aceasta, în ciuda faptului că nimeni nu s-a ostenit să facă un studiu competent asupra cauzelor dezastrului din educaţia românească a ultimelor două decenii. Dar nu copiii eu fost cei care au condus reforma învăţământului şi nu pot fi învinovăţiţi nici de crearea climatului extrem de nociv din societatea românească… Fiindcă, într-adevăr, eşecul copiilor de astăzi este cauzat nu numai de un sistem de învăţământ defectuos, ci şi de mediul familial şi social în care trebuie să trăiască.

           Într-un număr suficient de mare de studii s-a arătat faptul că principalele probleme psihologice ale copiilor zilelor noastre survin în contextul lipsei de afecţiune şi de prezenţă a părinţilor, care fie sunt plecaţi la muncă în străinătate, fie sunt prinşi cu serviciul de dimineaţă până seara. Şi vorbim de un context, să-i spunem, relativ fericit, căci în tot mai multe cazuri unul dintre părinţi îşi abandonează cu totul familia, hotărât fiind să-şi „refacă viaţa” cu o altă persoană.

           Lipsa de afectivitate şi de îngrijire atentă îl determină însă pe copil să se retragă în sine, să devină tot mai agitat, nervos şi chiar deprimat. Apar astfel problemele de atenţie şi lipsa de concentrare. Foarte probabil că o mare parte dintre tinerii care au eşuat la bacalaureatul de anul acesta(2011) fac parte dintre acei copii care s-au refugiat în faţa televizorului şi a Internetului, dintr-o lipsă cronică a afecţiunii şi îngrijirii parentale. Dar nu-i vorba aici numai despre o suferinţă sufletească Cercetări mainoi demonstrează că lipsa de îngrijire asociată cu un mediu agresiv (vezi jocurile pe calculator sau desenele animate cu violenţă) produce grave atrofii corticale – cu alte cuvinte, nici creierul nu-i mai ajută…

          O altă problemă de care ar trebui să se ţină seama într-o analiză a incapacităţii de învăţare a multora dintre tinerii de astăzi este rătăcirea acestora în jungla lumii televizorului, a jocurilor pe calculator, a Internetului în general.

            Miile de ore petrecute de copii în compania personajelor virtuale (99% dintre ele foarte agresive) au contribuit, desigur, la haosul şi confuzia care-i stăpâneşte pe tinerii de astăzi. Adevăraţii lor educatori sunt eroii de telenovelă. VIP-urile a căror viaţă li se oferă drept model sau strategiile de luptă şi supravieţuire dint tot felul de jocuri video. Comunicarea pe Internet le afectează capacitatea de a scrie şi a citi, dar şi de a comunica firesc cu alţi tineri de vârsta lor. Duhul lumii virtuale nu are nimic în comun cu nici un fel de etică a unei societăţi normale. Munca e privită ca o corvoadă, iar distracţia ca singurul mod acceptabil de a-ţi petrece viaţa. Nu mai vorbim de invazia pornografiei; aceasta, în cârdăşie cu Internetul, cucereşte tot mai mult teren în mintea şi sufletul tinerilor de pretutindeni. Există deja o mulţime de studii care demonstrează că scăderea vizibilă a performanţelor şcolare a băieţilor faţă de cele ale fetelor (lucru constatat şi la examenele de bacalaureat de anul acesta – 2011) îşi are una dintre cauze în consumul de pornografie, care la băieţi este în cantitate mult mai mare.

          Ei bine, Ministerul Învăţământului îi condamnă pe copii, în loc să-i avertizeze pe părinţi asupra pericolului pe care-l reprezintă calculatorul pentru sănătatea mentală – ba, mai mult, a avut girjă să transforme, de-a lungul timpului, calculatorul în cel mai bun prieten al copiilor de ieri şi al tinerilor de astăzi! Acesta a fost unul dintre obiectivele în care Ministerul şi Guvernul, indiferent de culoarea politică, au investit cel mai mult. De la dotarea claselor (de la grădiniţă până la liceu) cu televizor şi calculator, până la subvenţionarea programului „Un laptop pentru fiecare copil”, România a investit într-un mijloc care-ar putea fi una dintre explicaţiile majore ale eşecului şcolar al elevilor, dupăc um demonstrează studiul lui Cristian Pop-Eleches profesor asociat la Universitatea Columbia din Statele Unite.

           Profesorii înşişi şi-au adus în multe cazuti contribuţia la rătăcirea copiilor în lumea virtuală, atunci când şi-au abandonat menirea de dascăli şi educatori şi le-au solicitat copiilor să recurgă la Internet, atât pentru a-şi obţine materialul didactic, cât şi pentru a-şi face temele…

         După cum ziceam, în dezbaterea privind dezastrul educaţiei şcolare din România s-a implicat foarte activ şi mass-media. Ceea ce nu s-a luat însă în discuţie este faptul că mass-media reprezintă unul din principalii vinovaţi pentru promovarea unui duh complet contrar unei educaţii sănătoase: banul şi hoţia ca formule ale succesului, şi nicidecum educaţia, munca şi şcoala; bârfa ca facultate critică şi destrăbălarea ca valoare morală etc.

          Analiza procesului de reformare – sau, mai corect spus, de desfigurare – a învăţământului românesc ar trebui să aibă în vedere şi analiza cazurilor care contrazic aşteptările avute în contextul confuziei şi haosului ce domnesc în societatea românească actuală. Totuşi, există încă mulţi copii români care câştigă premii la olimpiadele internaţionale, care ocupă un loc de frunte în marile universităţi din America şi Europa şi posturi dintre cele mai bine plătite în Occident. Oare cum au crescut aceşti copii?

          Majoritatea fac parte din familii în care educaţia copilului nu a fost lăsată la întâmplare, pe mâna unor sisteme impersonale şi corupte. Părinţii lor nu s-au îngrijit să le cumpere ultimul tip de iPhone, laptop şi haine „de firmă”, ci să le citească cât mai mult încă din primii ani de viaţă, să-i ţină departe de anti-modelele de la televizor; să-i îndrume să studieze un instrument muzical, să nu asculte manele sau alte genuri muzicale cu efecte negative asupra minţii lor; să-i înveţe câteva limbi străine, nu să-i lase să repete cuvinte murdare din limba engleză; să-i ajute să aibă un contact cât mai strâns cu natura, nu să se uite la „Animal Planet”; să-i înscrie la un sport, nu să vadă meciuri la televizor. Cu alte cuvinte, educaţia acestor copii a început de foarte devreme, urmând mai mult perceptele unei educaţii tradiţionale, sub autoritatea părinţilor, primind afectivitate din belşug şi libertate pe măsura discernământului.

           Desigur, aceşti părinţi şi-au petrecut ei înşişi mai puţin timp în faţa televizorului, luându-şi foarte în serios rolul de părinţi şi educatori. Ei au înţeles că petrecerea a mai mult timp împreună cu copiii, atrăgându-i în diferite activităţi, îi va ajuta pe cei mici să nu-şi petreacă viaţa hipnotizaţi în faţa televizorului şi calculatorului, să fie mai stăpâni pe deciziile şi motivaţiile personale şi mai puţin atraşi de anturajele bolnave, erotism, băutură şi drog.

          Dincolo de o ştiinţă sau artă pe care trebuie încet-încet să o reînvăţăm – aceea de a fi părinţi! – , cel mai important lucru este să conştientizăm că educaţia copiilor noştri este un lucru mult prea important pentru a-l lăsa în totalitate pe seama unor instituţii. Reuşita depinde de dragostea  şi jertfelnicia părinţilor, de o anumită solidaritate comunitară în jurul unor valori şi, poate mai mult decât orice, de-o credinţă vie şi lucrătoare în Dumnezeu. Căci, până la urmă, în haosul care domneşte astăzi, mila lui Dumnezeu este cea mai bună garanţie atât a înţelegerii şi dragostei din familie, cât şi a unei ocrotiri fără de care nu este uşor să ieşim la liman în vremurile noastre.

Virgiliu Gheorghe


[1] Extras din: Familia Ortodoxă, octombrie, nr.10(33), 2011

“Femeia – care-i rea, nimic mai rău; dar care-I bună, nimic mai bun!”[1]

          Odată, mă găseam la Timişoara. Nu eram călugăr, nici la mănăstire nu eram, dar mă gândeam la asta. Un student la Politehnică se îndrăgosteşte de o studentă foarte urâtă. M-am trezit cu el la mine să-mi ceară sfaturi, că era înnebunit după ea. Ea, săraca, n-avea cum să speculeze iubirea, pentru că nu avea nimic, era urâtă. Dar nu există femeie urâtă. Femeile sunt ca florile: toate sunt frumoase, dar fiecare în felul ei. Bărbatul trebuie să se plece să o ia – adică să-i arate eleganţă, preţuire. Atunci floare îşi arată şi mirosul, şi calităşile ascunse, pentru că tu ai ştiut să răscoleşti adâncurile şi ai făcut din ea ceea ce nu ştia ea că este. Femeia trebuie preţuită, să ştiţi, pentru că mai întâi ne reprezintă o femeie în Împărăţia Cerurilor: Maica Domnului. Te cutremuri, ţi-e şi frică să vorbeşti comparând-o pe ea cu oamenii.

~

          Am cununat odată pe cineva şi, când am ajuns la rugăciunea aceea unde preotul spune: „Iar femeia să asculte de bărbat”, toată lumea s-a uitat la mireasă şi mireasa a plecat capul. Mie nu mi-a convenit acest moment care a stăpânit ceremonia, pentru că fetiţa aceea a fost înjosită în cea mai mare clipă a vieţii ei. Dar am tăcut până mi-a venit vremea la cuvânt şi i-am spus: „Am constatat că lumea n-a fost atentă la cuvintele de mai înainte, care spuneau că bărbatul este dator să-şi iubească nevasta. Dragă mireasă, dacă nu te iubeşte, să nu-l asculţi!”. Să nu ne jucăm cu cuvintele! Fata nu e numai o jucărie de pat sau o jucărie de bucătărie; şi noi, bărbaţii, suntem plini de obligaţii, suntem plini de datorii faţă de ea. Prin urmare, într-o iubită trebuie să vezi de la început, când poţi să judeci (pentru că dacă te-ai îndrăgostit, nu mai judeci) nişte lucruri pentru viitor, până la sfârşitul vieţii. Aici apare dezavantajul celui care se îndrăgosteşte prost, care s-a îndrăgostit pentru că a văzut ceva superficial; el nu mai simte frumuseţea aceea grozavă a iubirii. Credeţi dumneavoastră că acest mare meşter, Dumnezeu, când a creat omul, deci şi pe femeie, a creat-o fără să toarne acolo sentimente şi posibilităţi extraordinare?! Femeia, ţineţi seamă dragii mei – care-i rea, nimic mai rău, dar care-i bună, nimic mai bun! Trebuie cu orice chip s-o faci bună. Dar cel mai bine este să nu te grăbeşti la începutul începuturilor…

~

          Spre îndurerarea momentului istoric în care ne aflăm, există şi foarte multe cazuri când femeile abia îşi mai suferă bărbaţii: sunt beţivi, chiar necredincioşi. Au rămas în ateismul anilor trecuţi, şi femeile se luptă din răsputeri să-i aducă şi pe ei la credinţă, dar e foarte greu. Cu unii se poate, dar alţii spun: „Iar te rogi, iar te închini? Ce, te-ai pocăit?”. Sunt şi cazuri din acestea, dar sunt şi foarte multe familii în care există înţelegere duhovnicească. Însă te fură şi treburile. De aceea noi, ca duhovnici şi preoţi, în general, îi sfătuim pe cei care nu au timp pentru rugăciunea de tipic, pentru că se scoală de cu noapte cu treburi, să aibă o stare de rugăciune acolo unde se găsesc. Dacă tu te duci cu inima deschisă la treburile tale gospodăreşti, pe care tot pentru Dumnezeu le faci, cine te opreşte să ai în gând: „Doamne miluieşte”? Să poţi să intri apoi în casă cu sentimentul acesta, de om al lui Dumnezeu.

~

          Să vă spun ceva: mama naşte, mama renaşte; ea se ocupă de copii. Şi, desigur, foloseşte cea mai frumoasă metodă, din instinct, din iubire: îl îngăduie pe copil, orice ar face acesta. Dacă băiatul e năvalnic, viteaz, i-a intrat în cap să cucerească lumea, de ce nu…? Dar, atunci când băiatul începe să se vadă inferior, pentru că la primul contact cu lumea n-a biruit şi se întoarce plângând la mama sa, aceasta îi spune: „Nu, puiul mamei, tu eşti împărat, tu ai să cucereşti lumea!”. Astfel, mama îi dă continuu sentimentul de erou. Ea nu face lucrul acesta pentru că a învăţat undeva, ci pentru că îl iubeşte şi nu vrea să îl vadă un prost.

          Nu ştiu dacă voi aţi întâlnit, dar eu sunt foarte bucuros că Dumnezeu mi-a dat ocazia în copilărie să întâlnesc o carte scrisă de Regina Elisabeta – Carmen-Silva, soţia Regelui Carol I. Acolo am găsit următoarele: „De veţi auzi de un erou care a cucerit războaie şi în urma lui a făcut dreptate, să ştiţi că a avut o mamă bună. De veţi auzi de un erou care a viersuit şi versul lui a schimbat sensuri de viaţă şi frumuseţi şi înflăcărări de inimă, să ştiţi că a avut o mamă bună” – şi tot aşa, cam vreo şapte eroi de felul acesta. Ei, mi-a plăcut enorm! Aceasta este fata pe care trebuie să o avem, să o pregătim!

~

          Floarea stă în glastră; băiatul trebuie să umble să şi-o aleagă. Fata nu trebuie să bată cărările băiatului, ci băiatul să dea peste ea. Şi apoi, voi trebuie mai întâi de toate să ştiţi să preţuiţi femeia foarte mult. Ea este o creaţie a lui Dumnezeu extraordinară. Vă daţi seama ce putere are o femeie să te scoată dintr-o stare amărâtă. Faptul că un bărbat ştie că acasă are parte de o iubire desăvârşită îl face să muncească, să câştige războaiele, să-şi rezolve problemele.

          Să ştiţi că femeia nu gândeşte simplu. Chiar dacă nu e învăţată, ea are o putere de pătrundere deosebită şi e mult mai realistă decât un bărbat. Ea are încă de astăzi un sentiment pentru ziua de mâine. Însă noi discutăm, raţionalizăm nişte lucruri, dar în iubire nu este nimic raţional.

Acum, vă pun şi eu o întrebare: v-au folosit cele ce v-am spus?


[1] pr. Arsenie Papacioc (+2011) „Femeia – care-i rea, nimic mai rău; dar care-i bună, nimic mai bun!”, în FamiliaOrtodoxă, martie, nr. 3, 2012,  p. 1-2.

Taina unui lăcaş pictat de Gheorghe Tăttărescu :

Regăsire în biserica tinerilor din Giurgiu[1]

În chiar inima urbei, lângă Turnul cu ceas, simbolul oraşului Giurgiu, pulsează hristic Biserica „Buna Vestire”. Ridicat în secolul al XIX-lea, sfântul lăcaş a înfruntat martiric vremurile, pentru a ajunge la noi „ca spaţiu prin excelenţă al comuniunii şi al întâlnirii”, care promovează „valori valabile pentru toţi”, cum îi defineşte menirea Preasfinţitul Ambrozie, Episcopul Giurgiului. Înveşmântată în taină, împodobită cu fresce şi icoane de penelul marelui artist Gheorghe Tattarescu, biserica a fost de curând dedicată tinerilor, ca o chemare, ca un ţipăt de lumină, spre această lume roasă din ce în ce mai mult de înstrăinare.

Biserica „BunaVestire” – Giurgiu

Pierdut repetat, voluptos, în rătăcirile zilei, gândind doar ocazional la o eventuală regăsire, iată exerciţiul cotidian pe care cei mai mulţi dintre noi îl experimentăm clipă de clipă cu o senină inconştienţă. Abia târziu, când toate cele ale vieţii ne îngenunchează deja, descoperim cerul. Regretele tardive, remuşcările, calvarul şi suferinţa, toate la un loc, par a nu fi suficiente pentru a „plăti” neînţeleasa întârziere. Şi atunci, disperaţi, descoperim Biserica. Începem să auzim o chemare pe care, la început, refuzăm să o numim Dumnezeu, chiar dacă ştim sigur că aşa se numeşte. Şi începem să alergăm. Ca nişte maratonişti disperaţi „înghiţind” timpul, sperând, dorind, întâlnirea cu El. Cu spaţiul Lui de comuniune şi iluminare. Pentru a ne linişti şi a primi răspunsuri la toate nepusele întrebări de până atunci.

Întâlnirea cu El nu este şansă, ci voire, smerenie şi rugăciune.

Aşa gândeam eu, pelerin uituc al zilei, intrând în biserica tinerilor din Giurgiu, „Buna Vestire”, unde m-am regăsit în liniştea ei ceva mai tânăr şi gata de urcuş. Sentiment firesc, căci şi părintele paroh Bogdan Georgian Tudor este tânăr, şi lucrarea harică ce zideşte înălţător aici, la fel, cum tineri sunt şi cei ce-i trec pragul, de vreme ce „în faţa lui Dumnezeu suntem toţi socotiţi copiii Lui”, cum m-a asigurat părintele.

Trecerea martirică prin vremuri spre ziua de azi

Ridicarea Bisericii „Buna Vestire” din Giurgiu a fost începută în 1863 de comunitatea greacă din oraş, care a primit acordul domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi în care s-a slujit în limba greacă, cu unele întreruperi. Timp de 15 ani, slujbele marilor sărbători au fost oficiate şi de preoţi români, cu timpul, biserica fiind frecventată din ce în ce mai mult de ortodocşii români.

Lăcaşul a fost terminat în 1865, fiind sfinţit la 12 decembrie, în ziua Sfântului Ierarh Spiridon. Între 1866 şi 1867, biserica a fost pictată de Gheorghe Tattarescu, în ulei, procedeu revoluţionar la acea vreme, iar printre ctitorii importanţi s-au aflat Alexandru Ipsilante şi Negroponte.

Deşi asupra ei s-au abătut vicisitudinile timpurilor, biserica a rămas de neclintit. Nici cutremurele, nici incendiul, nici încercările de demolare din 1965 şi 1987 nu au îngenuncheat-o. Trecerea ei sub jurisdicţia Patriarhiei Române a salvat-o şi a permis restaurarea picturii, resfinţirea din 1968 şi refacerea tencuielii exterioare în perioada 1979-1980.

Salvarea sfântului lăcaş de la demolare, de la foc şi cutremure este considerată o adevărată minune. După 1989, biserica a fost renovată şi consolidată, s-a repictat interiorul, s-au restaurat ornamentele catapetesmei, cu icoanele lui Tattarescu de către pictorul Dorin Handrea.

Locul unde se lucrează la biserica sufletului

Odată intrat în această biserică, te îmbraci în taină, căci taină şi linişte respiră totul aici: uluitoarele scene biblice pictate de Tattarescu, mirosul tămâiei, aerul însuşi, toate „degajă o linişte aparte, care vine de la Maica Domnului, ocrotitoarea lăcaşului”, cum spune părintele Bogdan Georgian Tudor.

Lipsită de turlă, biserica pare smerită ca o adevărată cuvioasă maică. Icoanele împărăteşti sunt învăluite într-o aureolă de lumină nepământeană, iar sub plafonul pronaosului, pe care este zugrăvită Sfânta Treime, aproape fără de voie te împecetluieşti cu semnul trinitar al crucii, pentru ca să te regăseşti şi să-ţi potoleşti alergarea apoi în slava Pantocratorului care te binecuvântează de pe plafonul naosului.

„Noi cei de astăzi încercăm să ducem mai departe lucrarea înaintaşilor noştri, preoţii Ştefan Burilescu, Ieremia Decu sau Manicatide Lucian, care au slujit în acest sfânt lăcaş. Dacă atât timp s-a lucrat la biserica de zid, noi încercăm să lucrăm acum la biserica sufletului”, îmi mărturiseşte părintele paroh Tudor.

Pelerin cu inima atinsă de o silabă de rugăciune

O frumoasă rugăciune a Sfântului Mucenic Fanurie, pe care mi-a spus-o acelaşi părinte – „Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ai miluit pe aceştia care au făcut plângere şi strigare, fă ca tot cel ce va face o turtă, sau o plăcintă, şi o va da săracilor să fie ascultat în orice durere va avea. Aceasta zic să fie pentru iertarea păcatelor mamei mele, care a murit păcătoasă” -, mă apropie de ceea ce definea Preasfinţitul Ambrozie ca fiind „spaţiu prin excelenţă al comuniunii şi al întâlnirii”. Adică această biserică dedicată tinerilor.

Pentru că, într-adevăr, lăcaşul acesta este locul unde tinerii încep acum ceea ce mulţi dintre noi am tot amânat: urcuşul spre întâlnirea cu El, Mântuitorul nostru, spre regăsirea în spaţiul Lui de comuniune şi iluminare.

„Anul trecut, pe 27 august, de Sfântul Fanurie, în această biserică am organizat Concursul prăjiturilor binecuvântate, la care au participat peste 130 de gospodine, cu produsele lor pe care, după rostirea rugăciunii de binecuvântare a prinoaselor, cu sprijinul tinerilor, le-am împărţit pe pietonala de lângă biserica noastră celor care se aflau în acel moment pe stradă.

Şi tot aici vin tinerii la slujbe, la ora de religie, participă la amplul proiect cu implicări social-filantropice şi cultural-religioase „Copiii, mai aproape de Biserică!”, pentru a cunoaşte valorile reale, pentru a face schimburi de experienţă, pentru a organiza vizite şi pelerinaje. Sau pentru a afla despre Sfintele Taine, pentru a se ruga la moaştele Sfintei Ecaterina, pe care ni le-a dăruit Episcopul nostru, pentru a concerta de „Duminica părinţilor şi a copiilor”, de ziua mamei, în serile catehetice, la Maslu şi la mărturisire, la împărtăşit, la concursul „Mlădiţe creştine”, de marile praznice, cu colindul, la întâlnirile cu Preasfinţitul Ambrozie, ca într-o mare familie creştină”, îmi spune părintele Tudor.

Aflând toate acestea cu bucurie, am plecat din biserica tinerilor din Giurgiu întinerit şi ceva mai pregătit de înfruntarea cu înstrăinarea, gata de urcuş, revigorat ca după o noapte petrecută cu inima atinsă de o silabă din rugăciunea împărătească.


[1] Sursa: Ziarul Lumina, vineri, 25 mai, 2012, Nr. 118 (2224) Anul VIII, pg. 5.

NOUA CATEDRALĂ DIN GIURGIU

Posted: Aprilie 18, 2012 in Diverse

În general mass-media promovează partea negativă a Bisericii Ortodoxe, şi foarte puţin lucrurile frumoase care se fac. Aşadar, aduc din nou în atenţie misiunea ce se face la biserica Buna-Vestire:

NOUA CATEDRALĂ DIN GIURGIU

Nu este vorba despre o nouă ctitorie bisericească, ci despre BISERICA BUNA VESTIRE (Grecească) din Giurgiu, care aşa arată astăzi şi care poate fi numită astfel.Imagine

Această biserică a fost clădită între 1863-1867 şi pictată de Gheorghe Tătărăscu. Din 1865 si până în 1938 slujbele religioase au fost oficiate de preoţi greci, biserica fiind făcută de etnicii greci. Din 1946 au slujit preoţi români în limba română.

Biserica Ortodoxă Română o primeşte în sânul său în 1967. De-a lungul vremii, aici au slujit preotul Ştefan Burilescu, timp de 16 ani, până în 1954, care a făcut mici reparaţii bisericii, iar din 1959, timp de 21 de ani, slujeşte preotul de origine aromână Irimia Decu, care datorită vremurilor şi vârstei înaintate are mari probleme pentru a o întreţine corespunzător.

De la 1 octombrie 1980 vine, prin transfer de la biserica din comuna Vedea, preotul Lucian Manicatide. Cutremurul din 1977 accentuează fisurile zidăriei, iar igrasia se extinde la treimea de jos a bisericii.

Începând din anul 1981 şi până în 2010, luna decembrie, deci timp de 30 de ani fără întrerupere, preotul Lucian Manicatide a executat ample lucrări de restaurare în urma cărora biserica a fost reconstruită in proporţie de 80% şi consolidată după toate regulile tehnologiei antiseismice.

Pentru acesta adevărată operă de o viaţă, sârguinţa, priceperea, râvna şi pasiunea, puse în slujba enoriaşilor, majoritatea giurgiuvenilor care ştiu cum a arătat biserica înainte, propun PREA SFINTEI EPISCOPII DE GIURGIU, ridicarea unei PISANII cu numele şi fapta acestui vrednic şi modest preot slujitor al Domnului cu multă evlavie. E mult, e puţin, 30 de ani de muncă cu un singur scop, numai comunitatea poate spune.

Din 2011, noii preoţi, tineri şi harnici, continuă cu recunoştinţă munca înaintaşlor lor, având încă multe de făcut. Biserica arată splendid iar enoriaşii vin din ce în ce în număr mai mare, mai ales tineri şi elevi de la Şcoala generală nr.7 şi Colegiul Ion Majorescu. Preoţii au adus noi îmbunătăţiri bisericii şi au crescut calitatea serviciilor. Amintim dintre acestea doar câteva:  montarea gemurilor la icoanele de pe catapeteasmă pentru protecţie, argintarea şi aurirea medalioanelor cu sfinţi, au fost restaurate sfintele obiecte de cult din Sfântul Altar, preoţii s-au preocupat şi au adus obiecte noi de cult RIPIDE pentru cei cinci  ipodiaconi din Sfântul Altar, sărbătorirea Sfântului Fanurie şi Concursul Prăjiturilor Binecuvîntate,s-a amenajat o noua Capelă pentru cei chemaţi la Domnul, a fost montată (în sfârşit) instalaţia de alimentare cu gaze pentru încălzirea bisericii, a fost adus mobilier nou pentru Sfântul Altar şi scaune din lemn natur capitonate în culoare verde , culoare predominantă a bisericii.

Biserica adăposteşte acum, prin bunăvoinţa Preasfinţitului Părinte Ambrozie şi părticele din Moaştele Sfintei Cuvioase Ecaterina şi Veşmântul Cuvioasei Parascheva. Se organizează, la 15 mai, slujba Sfântului Ioan Valahul. Se adaugă activitatea de ajutorare a sinistraţilor şi persoanelor foarte sărace, deasemenea, luarea sub oblăduire spirituală şi nu numai a trei căsuţe de copii orfani. Intensificarea slujbelor toată săptămâna: se oficiază Liturghia Darurilor mai înainte Sfinţite (seara), Taina Sfântului Maslu, Prohodul Maicii Domnului. Aleile şi iluminatul curţii bisericii cu corpuri de stâlpi ornamentali. Au fost amenajate spaţiile verzi şi plantate flori. Biserica este foarte primitoare, preoţii apropiaţi şi harnici încât putem spune (fără exagerare), că alături de CATEDRALA EPISCOPALĂ ADORMIREA MAICII DOMNULUI, mai avem o CATEDRALĂ, dacă se poate spune aşa.

BISERICA BUNA VESTIRE din Giurgiu, în această săptămână sfântă îşi aşteaptă ca o mireasă venirea lui HRISTOS împreună cu toţi enoriaşii.

Sursa: Giurgiuveanul.ro

Alte articole asemănătoare pe blog:

Concursul Prăjiturilor Binecuvântate

Biserica Buna-Vestire

Dragostea este cu totul altceva decat sexul

           Tot omul are ascunse în adâncul sufletului său dorința de a iubi și nevoia de a fi iubit. Numai dragostea ne poate face cu adevarat fericiți. Dar dragostea e cu totul altceva decât sexul. Poți iubi pe cineva până la a-ți da viața pentru el, fără ca relația sexuală să intre în ecuația acestei iubiri. Dragostea față de parinți sau față de copii, prietenia dusă până la jertfirea de sine, dragostea fidelă față de cineva care se află departe sunt doar câteva dintre multele fire ale iubirii care te pot lega de orice om din lumea aceasta. Tot așa pot exista relații sexuale fără ca acestea să aibă nimic comun cu sentimentul de dragoste, ci dimpotrivă.
Relațiile sexuale lipsite de dimensiunea afectivă nu au făcut fericit pe nimeni. În schimb, dragostea este cea mai importantă resursă de fericire din viața omului.
Luate separat, dragostea și sexul au foarte puține lucruri comune. Atât din punct de vedere neurologic și hormonal, cât și psihologic și emoțional avem de-a face cu două realități complet diferite. Desigur, nu același lucru putem spune când vorbim despre dragostea dintre bărbat și femeie în cadrul relațiilor maritale, când aceasta se împlinește și prin unirea trupească a celor doi. Dar nici nu știm dacă e corect să-i mai spunem acesteia “sex” în accepțiunea mediatică a termenului. Zicem acestea fiindcă sexul definit mediatic sau consumerist îmbracă haina recreaționalului, a euforicului sau a sportului de performanță. Sexul liberatizat și distrofic combinat cu perversiunea a ajuns să se miște undeva în zona patologiei și a horror-ului. Sexul acesta care este propus tinerilor ca antidepresiv sau drog extatic nu are absolut nimic comun cu dragostea, deși se grefează inițial pe dorința tânărului sau a omului de a iubi si pe instinctul de a procrea.
Sexul liberal și pervers funcționează sută la sută ca un drog. Odată ce ai gustat, dorești și mai mult, și mai mult, până când nu mai poți trăi fără el, până când constați că ți-ai sărăcit capacitatea de a mai iubi, ți-ai ruinat sănătatea biologică și pe cea mentală. E o cale de pe care, odată pătruns, nu mai poți ieși fără daune profunde. Un joc cu propriii hormoni si neurotransmițători în care ne batem joc în primul rând de sistemul nervos, de întregul nostru trup și psihic.
Excitația indusa de sexul decuplat de relația afectivă devine o stare de fapt a consumatorului de pornografie sau a dependentului de sex. Este o excitație fără finalitate, care, dublată de obsesia fantasmelor porno, răpește liniștea mentală și sufletească, inducând irascibilitate și anxietate, depresie, probleme de memorie și de atenție. Liniștea postorgasmică devine încet, încet, o fata morgana pe fondul unei tristeți de fond care înnegurează viața individului.
La celălalt pol, se află tinerii care în miezul tainei vieții conjugale se unesc trupește, după cum și sufletește se iubesc și se respectă ca persoane. Pentru aceștia, actul sexual nu este un divertisment și nici nu se așteaptă ca acesta să le aducă marea fericire. Nu în orgasm a stat vreodată în istorie rezolvarea problemelor umanității și nici fericirea oamenilor, după cum se insinuează de la revoluția sexuală a anilor ’70 până astăzi. Pur și simplu, dragostea în sine, prezența celuilalt sau gândul la el e suficient pentru ca neuromecanismele stării de bine, a euforiei și a bucuriei de a trăi să fie puse în mișcare. Acest lucru este demonstrat astazi de neuropsihologia modernă. Numai faptul că oxitocina – hormonul atașamentului (despre care voi publica un articol în viitor), se eliberează în organism doar că te gândești la persoana iubită, spune extrem de mult privind sensul dragostei și puterea ei. De bună seamă, taina minții și a sufletului uman este inepuizabilă, însa măcar la acest nivel, la care știința a reușit să pătrundă, putem constata că binele și liniștea, fericirea și pacea sufletească nu se pot obține altfel decât pe calea iubirii.
Din păcate, astăzi, sub domnia banului și a consumismului, în epoca publicității, a mass-mediei și a tehnicilor de control al populației, o înțelegere sănătoasă a tainei iubirii împlinite bunăoară în cadrul relațiilor maritale este greu de dobândit. În acest context, este esențial efortul fiecăruia dintre noi de a cunoaște adevărul. Altfel ne vom mișca asemenea unor animale mânate de instincte sau a unor roboți umani programați să funcționeze după un soft străin de ființa umană care ne conduce la autodistrugere. Finalul este dezastruos. Pornografia conduce la distrugerea completă a individului și la disoluția civilizației umane. Și pentru că nu am ajuns înca până la punctul în care să ne forțeze cineva să mergem pe calea aceasta – deși Huxley zice că acolo se va tinde – , să alegem cât mai putem dragostea, viața de familie și credința în Dumnezeu, singurele prin care ne putem dobândi fericirea.

Extras din: Pornografia maladia secolului XXI, Virgiliu Gheorghe

CUM SĂ TRECEM ÎMPREUNĂ PRAGUL CLASEI I[1]

Motto: „Omul, ca să devină om, trebuie format” (J. A. Comenius)

Atunci când copilul merge pentru prima dată la şcoală, poate trăi emoţii dintre cele mai diverse, de aceea părinţii aflaţi în această situaţie trebuie să cunoască bine cu ce îl pot ajuta pe „boboc” pentru a-i face trecerea cât mai uşoară către noua viaţă de elev. Astfel, debutul acestei etape se caracterizează uneori printr-o stare de dezechilibru, generată de adaptarea copilului la mediul şcolar („şocul şcolarizării”). Chiar şi în situaţia în care şcoala nu este pentru el prima colectivitate şi a fost mai întâi la grădiniţă, cel mic poate suferi, deoarece mediul în care este primit e complet diferit de cel familial sau preşcolar, fiind creat pentru o muncă disciplinată, organizată, bazată mai mult pe învăţare şi mai puţin pe joc. Copilul se vede nevoit să treacă de la un mod de viaţă la altul. Trebuie să stea liniştit mai mult timp într-un loc, să asculte, să înţeleagă, să se concentreze, să răspundă la sarcinile date. Îşi dă seama că învăţătorul îşi distribuie atenţia, că nu poate să i-o acorde în totalitate numai lui.

De asemenea, mediul de lucru al elevului are o nouă topografie: încăperi noi, holuri largi, etc. Stabileşte noi relaţii, cunoaşte mulţi colegi (poate prea mulţi pentru capacitatea sa de absorbţie social-afectivă!).

Adaptarea la şcoală, la ocupaţiile şi relaţiile şcolare presupune o oarecare maturitate din partea copilului, care să-i insufle capacitatea de a se lipsi de activitatea îngustă din mediul familial şi de interesele imediate ale jocului, pentru a pătrunde într-un nou univers. Un elev adaptat din punct de vedere şcolar face faţă cerinţelor educative conform disponibilităţilor sale bio-psiho-sociale, în acird cu regulile pretinse de programa şcolară. Cu alte cuvinte, acesta şi-a însuşit cu succes rolul şi statutul de elev.

Este bine ca în fiecare zi părintele să face bilanţul activităţii de la şcoală şi să-l încurajeze pe copil. De exemplu, dacă a greşit, nu trebuie dezarmat, cum fac unii părinţi, prin formule de genul: „Eşti prost!”, „Nu ştii nimic!”, ci trebuie încurajat cu expresii precum: „Mâine o să scrii mai frumos!”, „Este bine, dar poţi şi mai bine!” sau prin discuţii de cum ar fi : „Ce ai făcut azi la şcoală?”, „Te-ai purtat frumos cu colegii?”, „Te-ai străduit să scrii frumos?”, „Ai reuşit?”, „Mâine va fi şi mai bine!”. În felul acesta, copilul va fi convins că ziua de mâine âi va aduce o reuşită.

Nu există familie care să nu se fi confruntat măcar o dată cu un comportament nedorit al copilului său. Odată cu vârsta, copiii îşi modifică reacţiile. Unii pot deveni mai docili, alţii mai încăpăţânaţi, alţii mai indiferenţi. Unii explorează mai mult, asumându-şi riscuri, alţii rămân rezervaţi, luându-şi mereu măsuri de precauţie. Unii persistă în efectuarea sarcinilor, în ciuda dificultăţilor întâmpinate, alţii renunţă uşor, au mereu nevoie de ajutor, încurajare. Atenţie! Când părintele insistă prea mult, copiii pot face adevărate crize, accese de furie („temper tantrum”). Ei încearcă, de fapt, să-şi exprime nevoia de independenţă („Nu vreau!”, „lasă-mă în pace!”). Atunci copilului îi este imposibil să gândească raţional; prin urmare, va reacţiona negativ la orice i-am spune. Cel mai înţelept este să-i oferim un răgaz pentru a se calma, să-l izolăm, să spunem că-l trimitem în camera lui. Experţii au stabilit că durata optimă pentru izolare nu trebuie să depăşească numărul de minute corespunzător vârstei (de pildă, pentru 7 ani – 7 minute). După ce s-a liniștit , putem comunica și rezolva problema.

Ne putem întreba: dacă și părintele și copilul sunt mânioși, cine ar trebui să cedeze primul? Specialiștii consideră că , cu cât este mai tânăr, omul are mai puține deprinderi în ceea ce privește controlul emoțiilor. Părintele, întotdeauna un model, este cel care se poate mobiliza mai bine (fără a-i fi neapărat mai ușor să facă asta) pentru a îndruma copilul către un comportament calm.

Uneori, deși copilul știe ce așteptări are părintele de la el, totuși nu vrea să asculte, refuză să facă un anumit lucru. Poate nu din răutate, cât din comoditate, neștiință, neînțelegere sau obișnuit fiind cu faptul ca alții să-i rezolve problemele. În acest caz, psihologii recomandă părinților să-l lase pe copil să suporte consecințele logice (dacă nu-i sunt dăunătoare sănătății acestuia) ale propriului comportament (cum ar fi: ”Nu ai respectat programul de lucru, nu poți pleca la joacă!”).

Părinții și copiii fac parte din generații diferite. Părinții, cu experiența lor de viață, sunt cei care, învățând mereu, își ajută copiii să ”crească frumos”. Ei sunt cei care trebuie să „dețină controlul”, lăsând copilului libertate, atât cât este necesar. Să-i disciplinim fără să-i rănim, să-i implicăm fără să-i epuizăm, să-i iubim fără să-i sufocăm!

 

Aspecte ale normalității copiilor de vârstă școlară mică

a)      Deprinderi cognitive:

–          relatează o poveste cu suficientă acurateţe;

–          numeşte numeralele de la 1-10 şi majoritatea literelor;

–          utilizează obiectele din jur cu scop şi discernământ;

–          creşte puterea de concentrare;

–          învaţă mereu de la adulţi;

–          când este interesat, poate ignora distracţia;

b)      Deprinderi de a avea grijă de sine:

–          se îmbracă singur;

–          îţi face singur toaleta zilnică;

–          trece strada în siguranţă;

c)      Deprinderi sociale:

–          îşi face prieteni;

–          lucrează independent 25 minute;

–          împarte cu ceilalţi spaţiul de joacă şi de lucru;

–          poate evita conflictele.

Maria Tănasă

Profesor gradul I (Suceava)

Citeşte şi: Fii Mamă!


[1] Extras din: Familia Ortodoxa, luna octombrie, nr. 10, an 2011

SFÂNTUL NICOLAE VELIMIROVICI

Binecuvântaţi să fie cei ce ne vrăjmăşesc!

Text

„Binecuvântează, Doamne, pe vrăjmaşii mei! Că şi eu îi binecuvântez, şi nu-i blestem.

Vrăjmaşii m-au împins în braţele Tale, şi nu prietenii. Prietenii mă legau de lume, vrăjmaşii mă dezlegau de ea şi-mi spulberau toate nădejdile lumeşti.

Ei m-au făcut un străin în împărăţiile pământeşti şi un cetăţean netrebnic al acestei lumi.

Ca fiara hăituită ce-şi află adăpost ferit, de care nu ştie fiara care nu-i vânată, aşa şi eu, hăituit de vrăjmaşi, găsit-am sălaş tihnit, ascuns în cortul Tău, unde nici prietenii, nici vrăjmaşii nu pot să ia sufletul meu.

Binecuvântează, Doamne, pe vrăjmaşii mei! Căci şi eu îi binecuvântez, şi nu-i blestem.

Ei au mărturisit în locul meu păcatele mele înaintea oamenilor.

Ei m-au biciuit când pregetam să mă biciui.

Ei m-au chinuit când fugeam de chinuri.

Ei m-au batjocorit când eu mă lăudam.

Ei m-au scuipat când eu mă fuduleam.

Binecuvântează, Doamne, pe vrăjmaşii mei! Căci şi eu îi binecuvântez, şi nu-i blestem.

Când făceam pe înţeleptul, m-au făcut nebun.

Când făceam pe grozavul, au râs de mine ca de un nevolnic.

Când mă iţeam ca să-i conduc pe oameni, m-au pus la urma tuturor.

Când alergam să mă îmbogăţesc, cu mână de fier m-au oprit.

Când gândeam c-am să dorm liniştit, m-au smuls din visare.

Când îmi clădeam casă pentru un trai lung şi liniştit, mi-au dărâmat-o şi m-au scos afară.

Cu adevărat vrăjmaşii m-au rupt de lume şi mi-au întins mâinile spre poala hainei Tale.

Binecuvântează, Doamne, pe vrăjmaşii mei! Căci nu-i blestem, ci-i binecuvântez.

Binecuvântează-i şi înmulţeşte-i pe ei! Înmulţeşte-i şi fă să fie încă şi mai amarnici împotriva mea!

Ca fuga către tine să fie fără întoarcere.

Ca să se destrame ca pânza de păianjen nădejdea ce mi-am pus-o în om.

Ca pacea să-mi domnească desăvârşit în suflet.

Ca inima să mi se facă mormânt al celor două rele gemene ale mele: mândria şi mânia.

Ca să-mi adun comori în cer.

Ca să mă izbăvesc odată de amăgirea care mă ţine strâns în mreaja cumplită a ăstei vieţi deşarte.

Vrăjmaşii m-au învăţat ce mulţi nu ştiu: că n-are omul alţi vrăjmaşi pe lume afară de el.

Nu-şi va urî vrăjmaşii cel ce pricepe că nu-s vrăjmaşi, ci nişte prieteni neînduplecaţi.”[1]

 

Comentariu de Jean-Claude Larchet

Aflăm la Sfântul Nicolae Velimirovici un motiv în plus să-i iubim pe vrăjmaşi noştri, şi anume pentru folosul duhovnicesc pe care ni-l pricinuieşte răutatea lor. Dar nu ca pe nişte biete unelte ale mântuirii noastre şi vrăjmaşi pe mai departe; nici doar răbdându-i pe ei şi relele pe care ni le fac; ci iubindu-i ca pe nişte făcători ai noştri, care ne ajută să sporim duhovniceşte, purtându-ne cu ei ca şi cu nişte prieteni – fie ei şi „neînduplecaţi” –, iar suferinţele îndurate de la ei să le socotim plată dreaptă pentru binele pe care ni-l fac chiar fără voia lor.

Sfântul Nicolae Velimirovici înmănunchează în cuvântul său învăţăturile presărate în paginile Patericului, unde cei ce ne batjocoresc şi ne clevetesc, ne fac rău în multe feluri şi ne nedreptăţesc sunt înfăţişaţi drept doctori ai sufletelor şi lucrători ai mântuirii noastre.

Cei care ne duşmănesc, spune Sfântul Nicolae Velimirovici, ne ajută mai întâi de toate să ne desprindem din alipirea de sine şi de lume şi să ne apropiem mai mult de Dumnezeu.

Urmăriţi, prigoniţi, hărţuiţi şi alungaţi de ei, ne rupem de astă lume, simţim că nu aici ne e casa şi rostul; nemaipunându-ne nădejdea în ea, fugim căutând scăpare în cealaltă lume, a Împărăţiei lui Dumnezeu.

Şi tot răbdând şi îndurând durerea pe care ne-o aduce vrăjmăşia lor, ne călim şi ne întărim, ieşim din robia aceste stăpâne crude a sufletului, care ne înfricoşa şi ne mâna spre patimi (căci fuga de durere, după cum spune Sfântul Maxim iscă în om tot atâtea patimi cât iscă şi căutarea de plăceri), socotind greşit că ele ne vor alina.

Vrăjmaşii ne smulg din mincinoasa tihnă a ăstei lumi, ei ne călăuzesc către pacea adevărată şi deplină „care vine de Sus”.

Ei sunt zăgazul lăcomiei noastre şi răpitori ai avuţiei pământeşti, ca să ne adunăm mai degrabă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură (Mt. 6; 20).

Ei spulberă deşarta credinţă în statornicia, trăinicia şi fericirea vieţii pământeşti, ca să aflăm viaţa cea veşnică şi preafericită, hărăzită de Domnul celor ce vieţuiesc în El.

Trufia şi slava cea deşartă din noi sunt veştejite de batjocurile, învinuirile, clevetirile şi loviturile lor; şi ne facem smeriţi, răbdarea încercată se căleşte, iuţimea slăbeşte, şi ne facem mai blânzi.

În chipul acesta, curăţit de patimi, omul pricepe că ele sunt săgeţi pe care singur şi le împlântă în suflet, că singur sieşi îşi este vrăjmaş şi singur pe sine se dă morţii; pricepe că amăgitor lucru este să crezi că altul te poate vătăma. Şi, în chip minunat, tocmai vrăjmaşii ne scapă de această amăgire.


[1] Extras din Sf. Nicolae Velimirovici, Prieressur le lac, Ed. L’Age d’Homme, Laussane, 2004, cap. 75, pp. 152-153, (în rom., Rugăciuni pe malul lacului, Ed. Anestis, 2006)

Viaţa ca-n filme

De la personajele de ficţiune,
la realitatea în care trăim

          Telenovele, poveşti romantice, filme ori romane despre eroi cu idealuri înalte, iată o paletă din oferta mediatică a zilelor noastre pe cere voi încerca să o abordez în acest material. Filme romantice, de familie, uneori chiar cu vădită orientare creştină, ori cărţi (pentru cine mai citeşte), filmele pentru tineret, difuzate de canalele tv, o revărsare de informaţie în care ni se pare că a alege ce e mai interesant, mai artistic, mai de calitate ori cu valenţe educative vs. ceea ce e pornografic, inutil, rău este ceea la e suntem invitaţi. Cristina Sturzu

 

Filmele romantice, „guri de fals oxigen”

Irina, de 27 ani, ne povesteşte: „Deşi am citit multe romane de dragoste în care erau promovate valori creştine (mi-au plăcut foarte mult cele ale lui Jane Austin), totuşi nu mai citesc. Prin perspectiva lor, ajunsesem să cred că aceste romane îmi pot oferi o imagine corectă a dragostei. Am fost dezamăgită să aflu că nu e chiar adevărat. Nu le mai citesc din acelaşi motiv. Mă conduc spre dezamăgire, spre stări de dezamăgire faţă de realitate. Dar cred că asta se datorează personalităţii mele. Multe femei ştiu să păstreze intactă linia între fantezie şi realitate. Aceste poveşti romantice desenează ceea ce visăm noi. Dar nu şi ceea ce obţinem. Nu spun că sunt rele, că nu ar trebui scrise. Dar că trebuie să fim atenţi la ceea ce seamănă ele în sufletul nostru”.

***

„Eu sunt preocupată mai ales de tendinţa femeilor de a romanţa lucrurile – spune Amalia, 40 ani. Creierul uman evaluează şi face comparaţii. Deşi <<ştim>> toate că nu  toţi bărbaţii se numesc Ben Martin (personajul principal din The <<Patriot>>), ne-ar plăcea ca şi soţul ori partenerul nostru să fie la fel de implicat, prezent în acţiune, să fie <<erou>> şi facem măcar o fină, fină comparaţie. Filmele acestea nu vorbesc niciodată despre şosetele ori filmele pe care eroul le lasă pe jos în loc să le pună în coşul de rufe murdare, de obiceiurile mai puţin plăcute pe care, ca orice om, le va fi având şi cu care soţia nu se poate obişnui. Nu vorbesc despre viaţa reală în comun, ci romanţează realitatea, trimiţând la o scăpare în îndulcirea cu visul <<hmmm…şi eu aş face aşa, şi el aşa, şi eu m-aş purta aşa>>”.

***

„Poveştile romantice promovate în filme şi telenovele par a fi scoase pentru evadare din realitatea greu suportabilă, surogate de viaţă ori guri de fals oxigen pe care cineva le ia pentru a-şi putea închipui o lume mai bună. Bărbaţii din aceste producţii nu sunt reali şi totuşi femeile caută unii care să se compare cu aceştia. Din punctul meu de vedere,sunt o minciună şi nu merită timp pierdut pentru urmărirea lor. Dacă ne-am uita la Hristos, am vedea că El e Cel care, într-adevăr, ne umple cu dragoste adevărată pentru soţul pe care îl avem lângă noi, în carne şi oase”, ne-a împărtăşit şi Corina, de 36 ani, opinia ei.

          Probabil că toată lumea ştie că femeile sunt mai înclinate spre a fi atrase de ficţiunea romantică şi de romanele de modă veche decât bărbaţii. Fiecare tânără a visat măcar o dată la cavalerul ei în armură strălucitoare, care trece peste obstacolele vieţii şi o salvează dintr-o conjunctură negativă, urmând să trăiască împreună, fericiţi până la adânci bătrâneţi, imagine pe care se bazează aceste filme. Eroul acestor poveşti este competent, încrezător, sănătos. Ori, dacă începe prin a fi erou negativ, ajunge – prin întâlnirea cu fata, ca urmare a dragostei faţă de ea – pozitiv, învaţă să fie blând, bun, atent, grijuliu şi urmează apoi aceeaşi linie de fericire până la adânci bătrâneţi.

Iluzie sau realitate?

Aceste poveşti romantice au rareori o continuare, iar atunci când există una, se leagă de alte personaje care devin principale şi cărora acestea din urmă le rămân ca fundal, modele, sprijin, exemplu de familii împlinite, cu copii, implicare etc. Viaţa de zi cu zi a eroilor care mai înainte fuseseră principali şi absolut deosebiţi, viaţa cu problemele şi încercările ei mai mult sau mai puţin „banale” nu mai prezintă interes.

Veţi spune că nu e nimic rău în toate acestea. E bine să avem modele, să ne dorim să ajungem buni. Dar oare chiar aşa este? Poveştile romantice sunt bazate pe iluzie. Pe iluzia că există nişte oameni „adevăraţi”, care au felul de a fi, trăsături, atitudini perfecte. Pe iluzia familiei perfecte, a atitudinii perfecte faţă de copii (ori când nu e perfectă, personajul învaţă s-o facă perfectă, în aşa fel încât se ajunge la acel happy-end). Ne fac să dorim a fi „cineva” – oameni cumsecade altminteri – în loc să căutăm a vedea cine suntem şi ce putem face cu ce suntem. Ori, ne strecoară subtil vinovăţia că „noi nu suntem aşa”.

Porţi spre realităţi închipuite

Poate că în unele producţii sunt promovate chiar valori creştine. Care ar fi problema acestora? Deşi greu de sesizat, un film frumos devine o problemă în momentul în care devine criteriu de comparaţie cu viaţa reală. Şi când vezi mai multe astfel de filme, deja se apropie de a fi un criteriu de filtrare a realităţii. Dacă citiţi o carte ori vizionaţi un film, este bine să vă puneţi întrebarea: „Ceea ce citesc/ văd acum mă duce spre recunoştinţă faţă de ceea ce este partenerul meu sau mă îndepărtează de realitatea lui?”; „Îmi vine să-l judec că nu este ca acela?”; „Îmi vine să spun: „uite, filmul ăsta ori replica aceasta ar trebui să îl/o vadă şi el, să înveţe cum să se comporte?”

Observaţi dacă, în loc să vă dea curaj să trăiţi propria realitate, nu vă duce cumva într-o realitate de vis, în care partenerul ar fi ca eroul principal din cutare poveste. Dacă nu vă aduce gânduri de evadare în închipuire, acolo unde partenerul nu mai e „el”, ci o marionetă care s-ar purta după cum vi se pare dumneavoastră dezirabil. (Cristina Sturzu)

Sursa: Ziarul Lumina, 27 iulie 2011.