Arhivă pentru Iunie, 2017

Rolul familiei în educaţia copilului

 

Nu naşterea ca atare te face tată,

nu purtarea în pântece te face mamă,

 ci buna creştere pe care o dai copiilor

(Sfântul Ioan Gură de Aur)

 

Familia are un rol esenţial în educaţia copilului. Familia este nucleul în care copilul se formează ca om. Ea are un  rol decisiv în ceea ce priveşte viitorul social şi spiritual al copilului pentru că ştim că „există evenimente care-şi pun pecetea asupra mentalităţii individului”[1], respectiv a copilului.

Felul în care părinţii se raportează la copii, afectează în mod dramatic modul în care copilul se va raporta la societate. Părinţii severi vor forma un tânăr fără personalitate, voinţă, iniţiativă (doar în cazul unui sistem nervos foarte puternic asistăm la formarea unui spirit anarhic  în familie şi societate); părinţii care-l vor răsfăţa vor avea un tânăr care nu învaţă, nu munceşte, dar pretinde mereu (unii ajung delicvenţi); părinţii care denotă inconsecvenţă educativă, care oscilează între răsfăţ şi severitate, vor forma un tânăr dezorientat, încăpăţânat, capricios şi dificil în raporturile sociale.[2]

„Educaţia copiilor presupune întâi de toate desăvârşirea propriei noastre educaţii, a sentimentelor noastre”.[3] Părinţii trebuie să se străduiască să dea dovadă de o moralitate ireproşabilă, de integritate şi educaţie aleasă, fiind formatorii unei generaţii, ca astfel copiii să-i poată urma avându-i ca model. „În educaţia copiilor, mai întâi de toate trebuie să ne educăm noi înşine. Evident, căldura din familie educă mult mai bine decât orice cuvinte, şi, dimpotrivă, cuvintele anoste ale părinţilor obţin exact efectul contrar.”[4]

Apoi, educaţia începe din momentul conceperii copilului. Încă din pântece mama va avea toată grija să-i transmită copilului sentimente de linişte şi afecţiune, dar şi o alimentaţie sănătoasă, acestea având un rol important în formarea lui, fiind climatul în care se dezvoltă. „Impresiile primite de prunc în timpul sarcinii în pântecul mamei sale determină în mare măsură starea lui fizică, afectivă şi chiar spirituală”.[5] „Trebuie să amintim că orice ţipete, orice cuvinte murdare îl spurcă deja pe copil, întipăresc deja în inima lui, încă din pântece, imaginile viciului şi a patimilor.”[6] Comportamentul plin de afecţiune al mamei este foarte important pentru formarea „sentimentul comuniunii sociale. El favorizează comunicarea, colaborarea şi actele altruiste. Baza acestui sentiment o constituie relaţiile cu mama, afecţiunea reciprocă dintre mamă şi copil.”[7]

Atunci când cunun, le spun soţului şi soţiei: „relaţiile conjugale, respectul, dragostea, tandreţea şi căldura sufletească – sunt 90% din educaţia copiilor, restul trebuie doar subliniat şi nici nu trebuie să vorbiţi mult”. (Ptotoiereul Valerian Krecetov)[8]

 

Comportamentele copiilor se învaţă prin observarea unor modele în familie sau societate: „într-o grădiniţă o parte din preşcolari au asistat la un spectacol dat de un actor care tot timpul se comportă violent, agresând o păpuşă mare din plastic. Observându-se copiii în zilele următoare s-a constatat că aceştia se comportau mult mai agresiv cu jucăriile şi păpuşile lor, în comparaţie cu ceilalţi care nu asistaseră la spectacolul respectiv. După opt luni, 40% din lotul experimental imitau acte agresive din categoria celor văzute în spectacol. Rezultă rolul important jucat de exemplul celor din jur.”[9]  Toate acesta îl pot marca profund, însă copilul va suferi mult mai puţin dacă „simte în el siguranţă şi dacă are încredere în părinţi.”[10] Dar dacă vede atitudini nepotrivite „la un om în care are multă încredere, la părinţi, fraţi, rudenii, etc., atunci influenţa va fi mult mai mare asupra lui”[11].

Direcţia spre care va merge copilul se trasează încă din familie, locul unde se va forma idealul său. Acesta se formează din copilărie până la adoleşcenţă. Astfel, „când relaţiile dintre părinţi au fost armonioase, idealul adolescentului include un model care le seamănă.”[12]

Un copil care nu a primit o educaţie corectă din toate punctele de vedere va avea de suferit la  maturitate, sau poate toată viaţa în cazul în care nu are un caracter puternic nativ, prin care să se autoeduce. Lacunele relaţionale, complexele, fluctuaţiile sentimentale şi toate problemele interioare ale omului sunt în mare parte o consecinţă a unei educaţii familiale defectuoase.  Greu va înţelege extrovertirea unei persoane în familia sa sau între prieteni, ori altruismul cu care se manifestă în societate şi altele asemenea, cineva crescut de nişte părinţi care nu au avut timp să vorbească cu el, să-i asculte problemele, să-l încurajeze la nevoie, să-i ofere afecţiune. Se va adapta greu.

Responsabilitatea unui părinte în ceea ce priveşte educaţia copilului său este una uriaşă. În mare parte cazurile de neadaptare socială, depresie, dependenţă, delicvenţă, perversiune, sinucideri, din rândul tinerilor (şi nu numai), au ca substrat lipsa educaţiei familiale corecte, sănătoase.

CONCLUZII

Lumea e condusă din camera copilului (Tholuck)[13]

După cum am demonstrat până acum într-o manieră succintă, rolul familiei în educaţia copiilor este esenţial. „Familia reprezintă matricea primordială a culturii omeneşti. […] Aici se trezesc şi încep să se dezvolte puterile latente ale sufletului personal; aici începe copilul să iubească (pe cine şi cum?), să creadă (în ce?) şi să sacrifice (cui şi ce?); aici se alcătuiesc primele temelii ale caracterului său; aici se descoperă în sufletul copilului sursele principale ale fericirii sau nefericirii lui viitoare; aici devine copilul un om  mic, din care mai apoi se dezvoltă o mare personalitate sau un pungaş mărunt.”[14]

Totul se începe şi se învaţă mai întâi în familie. „Dacă copilul nu învaţă să iubească în familie, de la părinţii săi, unde va învăţa să iubească? Dacă nu s-a deprins încă din copilărie să caute fericirea tocmai în fericirea reciprocă, în ce porniri rele şi vicioase o va căuta când va ajunge la vârsta maturităţii? Copiii preiau totul şi imită totul…”[15]

Principala condiţie ca un copil să primească o educaţie corectă o reprezintă capacitatea părinţilor de a o face, şi în acelaşi timp, intensitatea şi sinceritatea iubirii părinţilor. Dar asta înseamnă că orice copil care nu a primit o educaţie aleasă este condamnat la un eşec social şi spiritual? Se pare că aceasta depinde de puterea de autoeducare a copilului dar şi de persoanele cu care intră în contact. Persoanele care intră în contact cu tineri care au avut o astfel de educaţie în copilărie, tind să-i judece, dar soluţia este să-i ajute să se integreze, dovedind răbdare şi altruism. Vor primi în schimb fericirea celuilalt ca stimulent asupra propriei fericiri. Adică cel ce unge cu miresme pe altul, el mai întâi miroase frumos.

[1] Psihologie generală, Andrei Cosmovici, Ed. Polirom, Iaşi, 1996, p. 36.

[2] Idem, p. 36.

[3] Părinţi şi copii. O abordare teologică, duhovnicească şi psihologică, Arhim. Simeon Kraiopoulos, Ed. Bizantină, 2005, p. 62.

[4] Protoiereul Vladislav Sveşnikov în Cum să educăm ortodox copilul. 300 de sfaturi înţelepte pentru părinţi de la sfinţi şi mari duhovnici,  Ed. Sophia, Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2011, p. 74.

[5] Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă a copiilor de azi, Maica Magdalena, Ed. Deisis, 2006, p. 20.

[6] Cum să educăm ortodox copilul. 300 de sfaturi înţelepte pentru părinţi de la sfinţi şi mari duhovnici,  Ed. Sophia, Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2011, p. 28.

[7] Psihologie generală, Andrei Cosmovici, Ed. Polirom, Iaşi, 1996, p. 209.

[8] Idem, p. 74.

[9] Psihologie generală, Andrei Cosmovici, Ed. Polirom, Iaşi, 1996, p. 208.

[10] Părinţi şi copii. O abordare teologică, duhovnicească şi psihologică, Arhim. Simeon Kraiopoulos, Ed. Bizantină, 2005, p. 62.

[11] Ibidem.

[12] Psihologie generală, Andrei Cosmovici, Ed. Polirom, Iaşi, 1996, p. 212.

[13]Viaţa de familie, Traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Ed. Sophia, Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2009, p. 9.

[14]Idem, p. 8-9.

[15]Idem, p. 15.