Arhivă pentru Mai, 2012

Taina unui lăcaş pictat de Gheorghe Tăttărescu :

Regăsire în biserica tinerilor din Giurgiu[1]

În chiar inima urbei, lângă Turnul cu ceas, simbolul oraşului Giurgiu, pulsează hristic Biserica „Buna Vestire”. Ridicat în secolul al XIX-lea, sfântul lăcaş a înfruntat martiric vremurile, pentru a ajunge la noi „ca spaţiu prin excelenţă al comuniunii şi al întâlnirii”, care promovează „valori valabile pentru toţi”, cum îi defineşte menirea Preasfinţitul Ambrozie, Episcopul Giurgiului. Înveşmântată în taină, împodobită cu fresce şi icoane de penelul marelui artist Gheorghe Tattarescu, biserica a fost de curând dedicată tinerilor, ca o chemare, ca un ţipăt de lumină, spre această lume roasă din ce în ce mai mult de înstrăinare.

Biserica „BunaVestire” – Giurgiu

Pierdut repetat, voluptos, în rătăcirile zilei, gândind doar ocazional la o eventuală regăsire, iată exerciţiul cotidian pe care cei mai mulţi dintre noi îl experimentăm clipă de clipă cu o senină inconştienţă. Abia târziu, când toate cele ale vieţii ne îngenunchează deja, descoperim cerul. Regretele tardive, remuşcările, calvarul şi suferinţa, toate la un loc, par a nu fi suficiente pentru a „plăti” neînţeleasa întârziere. Şi atunci, disperaţi, descoperim Biserica. Începem să auzim o chemare pe care, la început, refuzăm să o numim Dumnezeu, chiar dacă ştim sigur că aşa se numeşte. Şi începem să alergăm. Ca nişte maratonişti disperaţi „înghiţind” timpul, sperând, dorind, întâlnirea cu El. Cu spaţiul Lui de comuniune şi iluminare. Pentru a ne linişti şi a primi răspunsuri la toate nepusele întrebări de până atunci.

Întâlnirea cu El nu este şansă, ci voire, smerenie şi rugăciune.

Aşa gândeam eu, pelerin uituc al zilei, intrând în biserica tinerilor din Giurgiu, „Buna Vestire”, unde m-am regăsit în liniştea ei ceva mai tânăr şi gata de urcuş. Sentiment firesc, căci şi părintele paroh Bogdan Georgian Tudor este tânăr, şi lucrarea harică ce zideşte înălţător aici, la fel, cum tineri sunt şi cei ce-i trec pragul, de vreme ce „în faţa lui Dumnezeu suntem toţi socotiţi copiii Lui”, cum m-a asigurat părintele.

Trecerea martirică prin vremuri spre ziua de azi

Ridicarea Bisericii „Buna Vestire” din Giurgiu a fost începută în 1863 de comunitatea greacă din oraş, care a primit acordul domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi în care s-a slujit în limba greacă, cu unele întreruperi. Timp de 15 ani, slujbele marilor sărbători au fost oficiate şi de preoţi români, cu timpul, biserica fiind frecventată din ce în ce mai mult de ortodocşii români.

Lăcaşul a fost terminat în 1865, fiind sfinţit la 12 decembrie, în ziua Sfântului Ierarh Spiridon. Între 1866 şi 1867, biserica a fost pictată de Gheorghe Tattarescu, în ulei, procedeu revoluţionar la acea vreme, iar printre ctitorii importanţi s-au aflat Alexandru Ipsilante şi Negroponte.

Deşi asupra ei s-au abătut vicisitudinile timpurilor, biserica a rămas de neclintit. Nici cutremurele, nici incendiul, nici încercările de demolare din 1965 şi 1987 nu au îngenuncheat-o. Trecerea ei sub jurisdicţia Patriarhiei Române a salvat-o şi a permis restaurarea picturii, resfinţirea din 1968 şi refacerea tencuielii exterioare în perioada 1979-1980.

Salvarea sfântului lăcaş de la demolare, de la foc şi cutremure este considerată o adevărată minune. După 1989, biserica a fost renovată şi consolidată, s-a repictat interiorul, s-au restaurat ornamentele catapetesmei, cu icoanele lui Tattarescu de către pictorul Dorin Handrea.

Locul unde se lucrează la biserica sufletului

Odată intrat în această biserică, te îmbraci în taină, căci taină şi linişte respiră totul aici: uluitoarele scene biblice pictate de Tattarescu, mirosul tămâiei, aerul însuşi, toate „degajă o linişte aparte, care vine de la Maica Domnului, ocrotitoarea lăcaşului”, cum spune părintele Bogdan Georgian Tudor.

Lipsită de turlă, biserica pare smerită ca o adevărată cuvioasă maică. Icoanele împărăteşti sunt învăluite într-o aureolă de lumină nepământeană, iar sub plafonul pronaosului, pe care este zugrăvită Sfânta Treime, aproape fără de voie te împecetluieşti cu semnul trinitar al crucii, pentru ca să te regăseşti şi să-ţi potoleşti alergarea apoi în slava Pantocratorului care te binecuvântează de pe plafonul naosului.

„Noi cei de astăzi încercăm să ducem mai departe lucrarea înaintaşilor noştri, preoţii Ştefan Burilescu, Ieremia Decu sau Manicatide Lucian, care au slujit în acest sfânt lăcaş. Dacă atât timp s-a lucrat la biserica de zid, noi încercăm să lucrăm acum la biserica sufletului”, îmi mărturiseşte părintele paroh Tudor.

Pelerin cu inima atinsă de o silabă de rugăciune

O frumoasă rugăciune a Sfântului Mucenic Fanurie, pe care mi-a spus-o acelaşi părinte – „Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ai miluit pe aceştia care au făcut plângere şi strigare, fă ca tot cel ce va face o turtă, sau o plăcintă, şi o va da săracilor să fie ascultat în orice durere va avea. Aceasta zic să fie pentru iertarea păcatelor mamei mele, care a murit păcătoasă” -, mă apropie de ceea ce definea Preasfinţitul Ambrozie ca fiind „spaţiu prin excelenţă al comuniunii şi al întâlnirii”. Adică această biserică dedicată tinerilor.

Pentru că, într-adevăr, lăcaşul acesta este locul unde tinerii încep acum ceea ce mulţi dintre noi am tot amânat: urcuşul spre întâlnirea cu El, Mântuitorul nostru, spre regăsirea în spaţiul Lui de comuniune şi iluminare.

„Anul trecut, pe 27 august, de Sfântul Fanurie, în această biserică am organizat Concursul prăjiturilor binecuvântate, la care au participat peste 130 de gospodine, cu produsele lor pe care, după rostirea rugăciunii de binecuvântare a prinoaselor, cu sprijinul tinerilor, le-am împărţit pe pietonala de lângă biserica noastră celor care se aflau în acel moment pe stradă.

Şi tot aici vin tinerii la slujbe, la ora de religie, participă la amplul proiect cu implicări social-filantropice şi cultural-religioase „Copiii, mai aproape de Biserică!”, pentru a cunoaşte valorile reale, pentru a face schimburi de experienţă, pentru a organiza vizite şi pelerinaje. Sau pentru a afla despre Sfintele Taine, pentru a se ruga la moaştele Sfintei Ecaterina, pe care ni le-a dăruit Episcopul nostru, pentru a concerta de „Duminica părinţilor şi a copiilor”, de ziua mamei, în serile catehetice, la Maslu şi la mărturisire, la împărtăşit, la concursul „Mlădiţe creştine”, de marile praznice, cu colindul, la întâlnirile cu Preasfinţitul Ambrozie, ca într-o mare familie creştină”, îmi spune părintele Tudor.

Aflând toate acestea cu bucurie, am plecat din biserica tinerilor din Giurgiu întinerit şi ceva mai pregătit de înfruntarea cu înstrăinarea, gata de urcuş, revigorat ca după o noapte petrecută cu inima atinsă de o silabă din rugăciunea împărătească.


[1] Sursa: Ziarul Lumina, vineri, 25 mai, 2012, Nr. 118 (2224) Anul VIII, pg. 5.

Anunțuri

„Zahăr de zece şi sare de cinci…”

                  MAI ZILELE TRECUTE, am văzut un copilaş alergând pe stradă şi zicându-şi mereu în sine: „Zahăr de zece şi sare de cinci…; zahăr de zece şi sare de cinci…”.

                  Îl trimisese tatăl său să cumpere zahăr şi sare de la prăvălie, iar copilul repeta mereu însărcinarea, ca să n-o uite. Copilul parcă nu mai vedea pe nimeni şi nu mai auzea nimic. Tot gândul lui era strâns asupra însărcinării ce i-o dăduse tatăl său.

                 Ce bine ar fi dacă şi noi, copiii lui Dumnezeu, am face aşa! Dacă tot gândul nostru şi tot cugetul nostru ar fi strâns asupra chemării cu care Tatăl Ceresc ne-a trimis în lume! Ce bine ar fi dacă am trece prin această lume, repetând mereu, spre pildă, cuvintele Mântuitorului: „Ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16; 26)

Extras din: 600 Istorioare religioase, pr. Iosif Trifa.