Binecuvântaţi să fie cei ce ne vrăjmăşesc!

Posted: Septembrie 4, 2011 in Diverse

SFÂNTUL NICOLAE VELIMIROVICI

Binecuvântaţi să fie cei ce ne vrăjmăşesc!

Text

„Binecuvântează, Doamne, pe vrăjmaşii mei! Că şi eu îi binecuvântez, şi nu-i blestem.

Vrăjmaşii m-au împins în braţele Tale, şi nu prietenii. Prietenii mă legau de lume, vrăjmaşii mă dezlegau de ea şi-mi spulberau toate nădejdile lumeşti.

Ei m-au făcut un străin în împărăţiile pământeşti şi un cetăţean netrebnic al acestei lumi.

Ca fiara hăituită ce-şi află adăpost ferit, de care nu ştie fiara care nu-i vânată, aşa şi eu, hăituit de vrăjmaşi, găsit-am sălaş tihnit, ascuns în cortul Tău, unde nici prietenii, nici vrăjmaşii nu pot să ia sufletul meu.

Binecuvântează, Doamne, pe vrăjmaşii mei! Căci şi eu îi binecuvântez, şi nu-i blestem.

Ei au mărturisit în locul meu păcatele mele înaintea oamenilor.

Ei m-au biciuit când pregetam să mă biciui.

Ei m-au chinuit când fugeam de chinuri.

Ei m-au batjocorit când eu mă lăudam.

Ei m-au scuipat când eu mă fuduleam.

Binecuvântează, Doamne, pe vrăjmaşii mei! Căci şi eu îi binecuvântez, şi nu-i blestem.

Când făceam pe înţeleptul, m-au făcut nebun.

Când făceam pe grozavul, au râs de mine ca de un nevolnic.

Când mă iţeam ca să-i conduc pe oameni, m-au pus la urma tuturor.

Când alergam să mă îmbogăţesc, cu mână de fier m-au oprit.

Când gândeam c-am să dorm liniştit, m-au smuls din visare.

Când îmi clădeam casă pentru un trai lung şi liniştit, mi-au dărâmat-o şi m-au scos afară.

Cu adevărat vrăjmaşii m-au rupt de lume şi mi-au întins mâinile spre poala hainei Tale.

Binecuvântează, Doamne, pe vrăjmaşii mei! Căci nu-i blestem, ci-i binecuvântez.

Binecuvântează-i şi înmulţeşte-i pe ei! Înmulţeşte-i şi fă să fie încă şi mai amarnici împotriva mea!

Ca fuga către tine să fie fără întoarcere.

Ca să se destrame ca pânza de păianjen nădejdea ce mi-am pus-o în om.

Ca pacea să-mi domnească desăvârşit în suflet.

Ca inima să mi se facă mormânt al celor două rele gemene ale mele: mândria şi mânia.

Ca să-mi adun comori în cer.

Ca să mă izbăvesc odată de amăgirea care mă ţine strâns în mreaja cumplită a ăstei vieţi deşarte.

Vrăjmaşii m-au învăţat ce mulţi nu ştiu: că n-are omul alţi vrăjmaşi pe lume afară de el.

Nu-şi va urî vrăjmaşii cel ce pricepe că nu-s vrăjmaşi, ci nişte prieteni neînduplecaţi.”[1]

 

Comentariu de Jean-Claude Larchet

Aflăm la Sfântul Nicolae Velimirovici un motiv în plus să-i iubim pe vrăjmaşi noştri, şi anume pentru folosul duhovnicesc pe care ni-l pricinuieşte răutatea lor. Dar nu ca pe nişte biete unelte ale mântuirii noastre şi vrăjmaşi pe mai departe; nici doar răbdându-i pe ei şi relele pe care ni le fac; ci iubindu-i ca pe nişte făcători ai noştri, care ne ajută să sporim duhovniceşte, purtându-ne cu ei ca şi cu nişte prieteni – fie ei şi „neînduplecaţi” –, iar suferinţele îndurate de la ei să le socotim plată dreaptă pentru binele pe care ni-l fac chiar fără voia lor.

Sfântul Nicolae Velimirovici înmănunchează în cuvântul său învăţăturile presărate în paginile Patericului, unde cei ce ne batjocoresc şi ne clevetesc, ne fac rău în multe feluri şi ne nedreptăţesc sunt înfăţişaţi drept doctori ai sufletelor şi lucrători ai mântuirii noastre.

Cei care ne duşmănesc, spune Sfântul Nicolae Velimirovici, ne ajută mai întâi de toate să ne desprindem din alipirea de sine şi de lume şi să ne apropiem mai mult de Dumnezeu.

Urmăriţi, prigoniţi, hărţuiţi şi alungaţi de ei, ne rupem de astă lume, simţim că nu aici ne e casa şi rostul; nemaipunându-ne nădejdea în ea, fugim căutând scăpare în cealaltă lume, a Împărăţiei lui Dumnezeu.

Şi tot răbdând şi îndurând durerea pe care ne-o aduce vrăjmăşia lor, ne călim şi ne întărim, ieşim din robia aceste stăpâne crude a sufletului, care ne înfricoşa şi ne mâna spre patimi (căci fuga de durere, după cum spune Sfântul Maxim iscă în om tot atâtea patimi cât iscă şi căutarea de plăceri), socotind greşit că ele ne vor alina.

Vrăjmaşii ne smulg din mincinoasa tihnă a ăstei lumi, ei ne călăuzesc către pacea adevărată şi deplină „care vine de Sus”.

Ei sunt zăgazul lăcomiei noastre şi răpitori ai avuţiei pământeşti, ca să ne adunăm mai degrabă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură (Mt. 6; 20).

Ei spulberă deşarta credinţă în statornicia, trăinicia şi fericirea vieţii pământeşti, ca să aflăm viaţa cea veşnică şi preafericită, hărăzită de Domnul celor ce vieţuiesc în El.

Trufia şi slava cea deşartă din noi sunt veştejite de batjocurile, învinuirile, clevetirile şi loviturile lor; şi ne facem smeriţi, răbdarea încercată se căleşte, iuţimea slăbeşte, şi ne facem mai blânzi.

În chipul acesta, curăţit de patimi, omul pricepe că ele sunt săgeţi pe care singur şi le împlântă în suflet, că singur sieşi îşi este vrăjmaş şi singur pe sine se dă morţii; pricepe că amăgitor lucru este să crezi că altul te poate vătăma. Şi, în chip minunat, tocmai vrăjmaşii ne scapă de această amăgire.


[1] Extras din Sf. Nicolae Velimirovici, Prieressur le lac, Ed. L’Age d’Homme, Laussane, 2004, cap. 75, pp. 152-153, (în rom., Rugăciuni pe malul lacului, Ed. Anestis, 2006)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s