Arhivă pentru Iunie, 2011

În convieţuire nu-i bun nici abuzul, nici refuzul![1]

Iată o descriere sumară a greşelilor de convieţuire şi legat de ele, urmările lor inevitabile, care te aşteaptă în faţă şi ţi se aşează în braţe. Iar dacă aşa stau lucrurile şi practica pe teren aşa confirmă, atunci măsura preventivă e cea mai bună, e singura raţiune posibilă şi la îndemâna tuturor.

În convieţuirea căsătoriţilor nu-i bun nici abuzul, nici refuzul. Abuzul atinge pe soţ, refuzul pe soţie, dar şi pe soţ. Cum aceasta? Aşa-i făcut omul de Dumnezeu: bărbat şi femeie într-un singur trup. Cu cunoştinţele contemporane de biologie, de endocrinologie şi de neurologie putem înţelege clar acest lucru.

Sistemul nostru nervos, ca să servească solicitările vieţii în bune condiţii, are nevoie de o bună şi corectă funcţionare a glandelor noastre endocrine. Glandele acestea sunt înşirate în număr de 7-8, pe toată verticala staturii noastre. Două glande sunt în cap, responsabile de comenzile şi cu modul de funcţionare al tuturor celorlalte. Cestea din cap sunt sensibile, adică lucrează în consonanţă cu concepţia ta de viaţă, în care te integrezi trup şi suflet. Pentru o clarificare pe scurt a rosturilor acestor două glande din cap, ca să funcţioneze într-un fel sau altul, e destul să dau un exemplu a două concepţii de viaţă diametral opuse: într-un fel vor lucra aceste glande de comandă asupra tuturor celorlalte glande din subordine când te integrezi în turma lui Epicur [n. ed.: Epicur spunea că fericirea se dobândeşte prin cultivarea plăcerii] şi altfel vor conduce iconomia endocrină când te integrezi în turma lui Hristos.

Sărim peste aceste glande de pe verticala omenească şi ne oprim puţin la cele sexuale. Aici-i aici! Aici au fost lăsaţi oamenii fără nicio cunoştinţă exactă. Ba li s-au spus multe minciuni şi fiecare a fost lăsat în voia lui, cu greşelile şi ereziile sale. S-o luăm fugitiv cu puţină biochimie endocrină. Sexele (bărbat şi femeie) se caută la maturizare unul pe celălalt, trecând peste orice bariere, ale oricui. Totuşi e bună (foarte bună chiar) şi puţină minte şi cât de cât cunoştinţa pozitivă a faptului acesta, a continuităţii vieţii [prin naştere de prunci].

Constituţional, natura bărbatului are o glandă în pus faţă de femeie: prostata. Această glandă spune foarte multe şi importante lucruri în iconomia vieţii şi în interpretarea corectă a foarte multe necazuri ivite în familie (pentru clarificare, trebuie spus şi numele produşilor de biosinteză ale glandelor: hormonii. Aceştia sunt substanţe de biosinteză, produse de glande şi vărsate în circuitul intern al sângelui, cu ajutorul căruia circulă prin tot organismul, ei având rol în activitatea şi activarea sistemului nervos, deci a tuturor organelor, în scopul de a menţine organismul întreg şi în bune condiţii de viaţă internă şi externă). Iată din tainele prostatei: aceasta sintetizează săruri ale acidului glutamic, substanţe absolut necesare sistemului nervos, atât al bărbatului cât şi al femeii. Dar nu le prepară decât bărbatul! Aici este explicaţia, fundamental biologică, întemeiul căreia femeia este atârnătoare de bărbat. Fără substanţele lui endocrine, ea se degenerează nervos, mintal, etc. Aici începe să se înţeleagă de ce au urmări nefaste şi abuzul şi refuzul.

Dacă aceste substanţe extrem de valoroase pentru iconomia vieţii în bune condiţii a sistemului nervos sunt risipite pe plăcerea de care nu te mai saturi – atunci încep să apară urmările. Abuzul păgubeşte pe bărbat de necesarul de substanţe glutamice  a sistemului nervos (15 miliarde de neuroni) şi încep fenomenele de carenţă nervoasă, care pot ajunge până la slăbirea totală a funcţiei mintale. S-au văzut atari cazuri de tâmpenie a minţii şi a pierderii totale a memoriei, fără să fie şi alte boli în organism. Respectivul era suprasolicitat, iar el s-a predat. Urmările sociale se înţeleg.

Refuzul păgubeşte pe femei. Unul din refuzurile obişnuite este acela „întemeiat” pe stăvilirea numărului de copii. Modalitatea aceasta este viciul „onaniei” cu femeie. Păgubesc amândoi – pagubă biologică ce se resimte în sănătatea amândurora.

Minţirea, trişarea, ferirea (sunt unul şi acelaşi viciu), duce în mod normal la o nervozitate şi la o nemulţumire faţă de altul, pe care natura în nevinovăţia ei caută să o remedieze. Şi cum o remediază? Căutând fiecare din părinţi alt partener, ca să nu falsifice convieţuirea. În fond e o rezolvare greşită, vinovată faţă de unitatea de dragoste a Tainei Cununiei. Deci, dacă o femeie greşeşte cu altcineva, de vină (de trişarea lor) e „ferirea” soţului, care o împinge la gestul căutării altuia care să fie corect cu natura. În majoritatea cazurilor de necredinţă a femeii e de vină soţul, că nu şi-a umplut casa de copii. Deci, cine fuge de copii, fuge de responsabilitate. Şi unde fuge? În iresponsabilitate. Când însă îţi iei răspunderea de a rodi copii, Stăpânul vieţii îţi va ajuta să ai şi ce le da de mâncare şi-ţi va asigura şi cinstea căsătoriei.

Deci, nici abuzul nici refuzul, ci o dreaptă socoteală şi o convieţuire corectă şi cinsită.

În constituţia biologică a femeii e pusă obligativitatea naşterii a 3-4 copii, în ordine naturală

 

Mai mult chiar, o altă constrângere de care trebuie ţinut seama e foliculina, hormon toxic şi cancerigen. Toxic la nivelul creierului,, dând continue dureri de cap şi  foarte intense; cancerigen la nivelul sânului sau uterului (fibroane uterine). De cleştele acestui hormon nu este scăpare decât de la 3 – 4 copii în sus, cu sarcinile în mod natural, cum apar ele normal. Această ordine naturală a sarcinii e singura cale care asigură sănătatea copiilor. Salturile peste sarcini, lepădările de copii, indiferent cu ce metode şi din ce motive, ating sănătatea copiilor ulteriori, dacă mai vin. Dar chiar dacă nu mai vin alţii, Legea divină pedepseşte şi retrospectiv, pe cei făcuţi cronologic (n. ed.: pe cei născuţi în ordine naturală). Aşadar în însăşi constituţia endocrină a femeii e pusă obligativitatea naşterii de mai mulţi copii. E chiar condiţia de mântuire a femeii după cum i-a descoperit Dumnezeu Sfântului Apostol Pavel.

În cazul viciului sau a greşelilor de convieţuire, apariţia cancerului care ucide soţia răstoarnă iarăşi în răspunderea soţului. Soţul care nu vrea copii nu trebuie luat, e un criminal camuflat al soţiei sale. Nu e din turma lui Hristos! Abia de la 3 – 4 copii în sus, făcuţi în ordinea naturală în care apar, se neutralizează acţiunea toxică şi cancerigenă a foliculinei. Practica confirmă acestea. Sunt mame cu 10-12 copii făcuţi, care trăiesc şi ajung la vârsta de 80 de ani, sănătoase, în destulă putere, fără să le doară capul sau să fi fost bolnave.

Femeile mai pătimesc şi de crizele climacteriului (menopauză), de la 50-52 de ani. Când viaţa lor de până aici a fost corectă şi conform cu natura, tulburările acesteia trec aproape neobservate. Echilibrul endocrin e asigurat de normalitatea convieţuirii şi a roadelor făcute până aici. În cazul viciilor de convieţuire, perioada aceasta e adevărată nebunie.

Nu mai pomenesc de reflectarea (normalităţii sau anormalităţii de convieţuire) în afara psihicului, lucru care formează un capitol aparte, cu o matematică mult mai complicată şi cu pedepse mai greu de evitat. De asemenea, nu pomenesc aici decât în treacăt reflectarea purtării în genere în codul genetic, deci în fondul ereditar al urmaşilor. Totuşi, nu mă pot abţine de a pomeni unul, care produce extrem de multe şi grele dificultăţi în educarea copiilor. Când soţul nu dă pace sarcinii (zice el că se poate, sau nu vrea altfel, sau se declară stăpân pe legile naturii) atunci copii vin pe lume cu predispoziţia precoce spre sexualitate. Aceasta îi face îndărătnici şi foarte greu educabili (sunt certaţi cu disciplina, unii genetic prezintă cromozomul criminalităţii şi chipurile, circumstanţe atenuante în justiţie). Fug de la şcoală şi încep aventurile. Deci tot în răspunderea soţului se soldează şi aceste necazuri. Explicaţia biologică: au crescut în mediul uterin hrăniţi cu sânge pre îmbibat cu testosteron, hormon sexual masculin.

Citeşte te rog şi : Fii Mamă!


[1] Extras din Pravila Albă – Sfaturi pentru cei căsătoriţi, Arsenie Boca, Făgăraş, 2006, p. 8-16.

Anunțuri

“Mă cunoşti?”[1]

ISTORIA NE-A LĂSAT o întâmplare cu mult înţeles sufletesc.

Un rege bavarez, vânător pasionat, se rătăci, cu prilejul unei vânători. Flămând şi obosit, dete peste casa unor ţărani bavarezi. Regele îşi tăinui numele, vrând să afle cam ce fel de supuşi are. Fu însă foarte rece primit. Ţăranii îi spuneau aproape pe faţă că n-au lipsă de astfel de „vagabonzi”.

Abia-abia i se făcu rost de ceva mâncare slabă şi odihnă proastă.

A doua zi, regele, întorcându-se la palat, se îmbrăcă în toate podoabele sale şi trimise după ţăranul ce-l găzduise. Condus în faţa tronului, regele îl primi cu întrebare: „Mă cunoşti?”.

Ţăranul rămase uluit şi ruşinat. Regele din faţa lui era călătorul pe care-l găzduise atât de prost.

Aşa e şi cu noi.

Iisus, Regele cel Ceresc, ni se înfăţişează azi în chip umil şi smerit. „Bolnav am fost şi m-aţi căutat, în temniţă am fost şi aţi venit la mine, gol am fost şi m-aţi îmbrăcat, flămând am fost şi mi-aţi dat să mănânc. (…) Oricâte aţi făcut unuia dintre aceşti mai mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 35-36, 40).

Dar, în Ziua cea Mare a Judecăţii, El va veni plin de slavă, înconjurat de sfinţii Săi îngeri. Pentru cei necredincioşi El va veni însoţit de întrebarea şi mustrarea: „Mă cunoaşteţi?”.

Cunoaşte-L-vor atunci şi cei care astăzi nu-L cunosc şi se vor ruşina, dar atunci va fi prea târziu.

Ferice de cei care-L cunosc pe Domnul şi-I slujesc Lui!


[1] Extract din 600 Istorioare religioase, de Iosif Trifa, ed. Oastea Domnului, 2007,  Sibiu.