Arhivă pentru Aprilie, 2011

Să nu aşteptăm de la Dumnezeu ceea ce putem noi şi să nu ne băgăm singuri în ispite[1]

Dumnezeu intervine numai când omul nu mai poate. De aceea când suntem bolnavi trebuie să mergem la doctor. Hristos a făcut ca din câteva pâini şi peşti să se sature mii de oameni, a făcut o minune, însă atunci când mergeau pe cale, Iisus şi ucenicii cumpărau cele necesare pentru hrană, cum vedem şi din întâlnirea lui Iisus cu femeia samarineancă. Evanghelistul Ioan ne spune: că ucenicii Lui se duseseră în oraş ca să cumpere hrană (Ioan 4, 8). Sigur că cel ce săturase atâtea mii de oameni nu ar fi avut nevoie să cumpere, dar Hristos lucra şi ca Dumnezeu şi ca om, iar dumnezeirea intervine doar atunci când omul nu mai poate.

Părintele Rafail Noica: „de la Dumnezeu nici să nu aşteptăm mai puţin decât imposibilul, pentru că mai puţin decât imposibilul putem şi noi”. Atât cât putem din punct de vedere omenesc trebuie să facem, apoi să cerem ajutorul lui Dumnezeu. Ne rugăm pentru un bolnav, dar trebuie dus şi la doctor, ne rugăm pentru un examen, dar trebuie să şi învăţăm, ne rugăm pentru împăcare, dar trebuie să şi iertăm.

Trebuie din punct de vedere al omenescului să facem cât ne stă în putinţă, nu las un lucru în drum şi spun: lasă că are Dumnezeu grijă. Aceasta este ispitire şi Dumnezeu spune: să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău. Apostolii, când erau urmăriţi, fugeau şi se ascundeau, nu aşteptau ca Dumnezeu să-i facă invizibili. Sfinţii Părinţi mărturisesc toţi că cel ce se bagă singur în ispite greşeşte. Sunt mulţi care se chinuiesc fără nici un rost, după cum spunea şi sfântul Ignatie Briancianinov despre aşa numiţii asceţi care fac nişte nevoinţe suprafireşti fără nici un rost, ispitind în felul acesta pe Dumnezeu.

Mâncarea o binecuvântezi, dar dacă ai făcut-o rău ea te vatămă, pentru că îşi păstrează partea firească chiar dacă este sfinţită. La fel cu toate lucrurile sfinte: poţi să te îneci în aghiasmă, poţi să-ţi spargi capul cu o cruce sau cu o icoană, pentru că ele îşi păstrează şi proprietăţile fireşti, lucrarea firească, alături de cea harică.


[1] Extras din Deşertăciunile lumii, Ierom. Ioan Buliga, Măn. Jacul Românesc, 2008.

Anunțuri

Cu degetul, sau cu piatra spre Biserică[1]

„Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră…”[2]. Da, este fericire când suferi pentru Hristos; trist este atunci când ocara vine de la nişte copii. Fie ei şi bătrâni, însă „copii” în sensul că nu pot încă să deosebească binele de rău. Necredinţa este o barieră care opreşte pe oameni să discearnă curat. „Nu se vor ridica necredincioşii la judecată”, spune proorocul David în Psalmul 1. La judecata înfricoşătoare de apoi vor fi şi credincioşii şi necredincioşii: „Se vor despărţi oile de capre”[3]. Atunci necredincioşii nu se vor ridica în slava lui Hristos, precum cei credincioşi. Judecata începe însă încă din viaţa aceasta, când oamenii primesc cuvântul lui Hristos şi rămân în întuneric, neputându-se ridica la nivelul deosebirii binelui de rău. Cei necredincioşi sunt ca „praful ce-l spulberă vântul”[4]. Ei nu se pot stăpâni, ci sunt ca un vânt al dorinţelor. Astfel îi vedem pe cei necredincioşi întemniţaţi în întuneric, unde se mint pe ei înşişi că sunt fericiţi, de unde aruncă cu vorbe murdare. Atunci, dacă nu se „ridică necredincioşii la judecată, nici păcătoşii în sfatul drepţilor”, de ce toată lumea arată cu degetul? Cine este cel ce osândeşte? Cel care nu crede în Dumnezeu sau cei care doar cu numele sunt creştini? Astăzi, păcatul se face fără de ruşine şi chiar se consideră a fi o necesitate; că nu poate sta fără femeie şi ce dacă nu e cununat?;  că întâi trebuie s-o încerce, cum să se căsătorească aşa?; că avortul este necesar: ce, o să fac o căruţă de copii?; că trebuie să ne trăim viaţa ş.a.m.d. Asta este gândirea unui popor care se numeşte creştin: oamenii care consideră păcatele ca fiind necesare. „Cel fără de păcat să arunce primul cu piatra”, le-a spus Hristos evreilor, şi aceştia au lăsat pietrele jos şi au plecat ruşinaţi. Iată-i încă pe oameni ajungând la un nivel de răutate cu mult mai mare. Nimeni nu lasă piatra jos, ci toţi aruncă. Câte ocări nu au rostit oamenii la Tanacu şi nu numai. Nimeni nu îşi vede păcatele ci cu toţii s-au făcut drepţi, ridicându-se la judecată. Dar împotriva cui vă ridicaţi?

Singurul Judecător este Hristos, cel ce vrea să-I ia locul este Antihrist; iată câţi antihrişti ne-am făcut, furând judecata lui Dumnezeu. Şi atunci cine se mai miră de calamităţi?

Cum ar reacţiona televiziunea, ziarele şi poporul, să vadă pe Patriarh beat şi în pielea goală? Ar fi de neînchipuit. Dar oare Noe, care a fost Patriarh, şi iată prin dânsul s-a mântuit toată lumea la potop, nu a fost văzut în cort gol şi beat? Unii din fiii lui, Ham, l-a arătat cu degetul, ceilalţi doi, însă, s-au apropiat cu o haină, cu spatele, şi întorcându-şi capetele, ca să nu-l vadă pe Noe dezgolit, l-au acoperit.[5] Pentru aceasta, Ham a fost blestemat şi ştim că urmaşii lui sunt negri. Urmând însă pildei lui Sem şi Iafet, care, pentru fapta lor au fost binecuvântaţi, Sfântul împărat Constantin cel Mare a spus că dacă ar vedea un călugăr păcătuind, l-ar acoperi cu haina sa, ca nimeni să nu-l vadă. Nu ca să acoperim răul, ci pentru că înfricoşată este judecata unui călugăr, ea nu se compară cu cea a unui om din lume. Şi iată, toată lumea se înghesuie să dea cu piatra.

Preoţii nu cad din cer; şi ei la rândul lor au ieşit din rândul oamenilor, iar dacă toată lumea se înrăieşte, de unde, dar, vor mai fi preoţi buni? Sfinţii Părinţi ne spun că, în timpurile astea,  călugării vor fi precum mirenii, iar mirenii precum diavolii.

Păcatele care în legea veche a evreilor erau pedepsite cu moartea, astăzi sunt legalizate şi considerate fireşti. Nu pentru că am evoluat în bine, ci pentru că ne întoarcem la cele rele, la gândirea oamenilor din Dodoma şi Gomora. Dar focul este pregătit. Se mai aşteaptă încă pocăinţa unora şi apoi se va vărsa. A unora care sunt cei puţini şi care sunt asupriţi de majoritate, pentru că nu gândesc la fel ca ei. „Fericiţi veţi fi când vă vor prigoni”. Suntem noi cu adevărat fericiţi în cazul nostru? Sau trecem în rândul majoritarilor, care aruncă cu piatra?

Cine sunt cei puşi la zid? Preotul? Cu el începe omul viaţa, atunci când cel botezat primeşte lumina Duhului Sfânt, cu el cunoaşte omul bucuriile atunci când varsă o lacrimă la spovedanie şi primeşte o undă de nădejde, atunci când primeşte din mâna lui focul Sfintei Împărtăşanii şi trăieşte emoţiile întâlnirii cu Dumnezeu, sau atunci când, el, preotul, îi pune mâna lui peste a altcuiva, unindu-i pentru a duce crucea vieţii împreună; iar la sfârşit, ultimul drum, atunci când sufletul vede spaima  morţii , iar preotul mijloceşte mila lui Dumnezeu. Călugărul? Este cel  ce a lăsat toate şi îi urmează lui Hristos. El nu mai are casă, tată. Mamă sau fraţi, pe el nu-l  mai aşteaptă nimeni seara, ci toate câte le are, privirea şi fericirea, speranţa şi dorul, familia şi aşteptarea, toate acestea sunt sus, acolo unde moliile nu le mănâncă şi timpul nu le învecheşte, ci zi de zi, prin osteneală şi răbdare,  mai mult strălucesc.

Vreţi să aruncaţi cu piatra în ei? Nimeni nu vă opreşte. Se pare că aşa trebuie să fie. Aşa au păţit şi proorocii, şi apostolii şi mucenicii şi acesta este drumul spre mântuire, un drum cu o cruce greu de răbdat, cu hulă şi batjocură de la lume. Păcat însă, că noi oamenii, cei care aruncăm cu piatra, suntem nişte copii l aminte, care nu înţelegem că cel care primeşte şi pietrele, şi ocările, este Hristos. Toate se răsfrâng asupra Lui şi El a luat toate asupra Lui, doar ca noi să ne mântuim. A pus vina pe umărul Lui şi ocara pe capul Lui, ca pe o cunună, şi ne-a arătat… că aceasta este calea.


[1] Extras din Deşertăciunile lumii, Ierom. Ioan Buliga, Măn. Jacul Românesc, 2008.

[2] Matei 5, 11

[3] Matei 25, 32-33

[4] Psalmul 1,4

[5] Facerea 9, 21-23

 

Dacă n-ar fi noaptea

DACĂ N-AR FI NOAPTEA, lumea şi oamenii n-ar fi cunoscut cea mai măreaţă oglindă văzută a Dumnezeirii: cerul înstelat. Dacă n-ar fi noaptea, nu s-ar vedea lumea cea fermecată a cerului înstelat.

Dacă n-ar fi noaptea suferinţelor şi a încercărilor, poate cele mai multe suflete n-ar cunoaşte pe Dumnezeu: puterea Lui, dragostea Lui şi bunătatea Lui. În noaptea suferinţelor, vedem strălucind dragostea şi bunătatea Bunului Dumnezeu.

O Doamne, mulţumescu-Ţi că m-ai trimis şi pe mine în dragostea aceasta, ca să văd strălucind, în toată măreţia lor, dragostea Ta şi bunătatea Ta. O Doamne, mai bine ţine-mă până la sfârşitul vieţii mele în noaptea aceasta, să Te văd pe Tine, decât să scap de ea şi să văd iar lumea şi deşertăciunile ei!