Minciuna

Posted: Iulie 11, 2010 in Diverse

Despre minciună[1]

După cum lovind piatra cu un fier aceasta scapără o scânteie, tot astfel minciuna naşte din prea multă vorbire şi din veselia fărăde măsură.

Minciuna este nimicirea dragostei, iar jurământul mincinos e lepădarea de Dumnezeu.

Nimeni dintre cei înţelepţi nu va socoti că minciuna este un păcat de puţină importanţă, căci nu este alt păcat împotriva căruia Sfântul Duh pronunţă o mai înfricoşătoare sentinţă. Şi dacă „vei pierde pe toţi cei ce grăiesc minciună”, precum zice David către Dumnezeu (Psalmul 5; 6), ce vor pătimi aceia care la minciună au adăugat şi jurământul mincinos?

Am văzut pe unii care, lăudându-se întru minciuna lor şi producând râsul prin glume de prost gust şi vorbe deşarte (scil. Povestiri neruşinate), au nimicit într-un chip jalnic plânsul celor care-i ascultau.

Observând demonii că, de îndată ce aceşti cumpliţi îndrumători încep să vrorbească, noi cercăm a ne depărta de la ascultarea glumelor lor ca şi de la o boală de ciumă, ei se forţează a ne ademeni prin două gânduri, şoptindu-ne astfel la ureche: „Nu întrista (scil. ofensa) pe cel care-ţi vorbeşte”, sau: „Nu te arăta pe tine mai iubitor de Dumnezeu decât cei de faţă”. Tu însă dă-te în lături imediat fără a mai zăbovi. Dacă nu procedezi astfel, apoi în timpul rugăciunii vei fi mereu bântuit de imaginea caraghioslâcurilor pe care le-ai auzit. Şi nu te mulţumi numai cu fuga, ci încearcă să risipeşti cu bună-credincioşie această adunare, punând tuturor înainte amintirea de moarte şi de judecată; în acest caz, poate mai bine-ţi este ţie a te stropi cu puţină slavă deşartă, spre a putea fi astfel de folos tuturor celorlalţi.

Făţărnicia este de multe ori mamă şi pricinuitoare a minciunii, căci nimic nu defineşte mai bine făţărnicia ca şi cugetarea ori făptuirea minciunii, cu care fiind împreunată este şi pedepsită.

Cel ce a dobândit teama de Dumnezeu se înstrăinează de minciună, având ca judecător nemitarnic propria conştiinţă.

Noi ştim că întocmai ca şi în cazul celorlalte patimi, aşa şi în cazul minciunii aceasta nu constituie mereu un păcat la fel de grav: alta este osânda celui ce minte de teama pedpsei şi alta a celui care minte fără să aibă în faţă vreun pericol; una este a minţii pentru desfătări[2], alta din simpla poftă de plăceri; una este minciuna care urmăreşte a-i înveseli pe cei de faţă, alta cea care unelteşte împotriva fratelui cu scopul de a-i face ceva rău.

Judecătorii lecuiesc pe mincinoşi de-a mai spune neadevărul prin torturi; cei ce se pocăiesc însă înlătură cu desăvârşire minciuna prin mulţimea lacrimilor.

Mincinosul găseşte ca pretext al minciunii sale un anumit plan pe care l-ar fi urmărit sau faptul că a voit să-şi ajute aproapele[3] şi astfel, deseori, socoteşte ca fiind o faptă dreaptă aceea care în realitate îi pierde sufletul. Bărbatul scornitor de minciuni pretinde că imită pe Raab, atunci când prin pierderea sa spune că lucrează la mântuirea altora.

Numai când ne vom curăţi cu totul de minciună, numai atunci să încercăm a o folosi; cu multă teamă însă şi numai când timpul însuşi o cere (scil. În caz de forţă majoră)[4].

Un copil nu ştie să mintă, precum nici sufletul lipsit de răutate (scil. păcat). Precum cel ce s-a înveselit din pricina vinului fără de voia sa va spune tot adevărul, la fel cel îmbătat de umilinţă nu va putea să mintă.

Cel ce a urcat trapta a douăsprezecea a dobândit rădăcina bunătăţilor, adică iubirea de adevăr şi înlăturarea minciunii.

editat de P.O.

Iulian Andrei:

Minciuna este cea care desparte două suflete ce se iubesc şi le face să devină tot mai neîncrezătoare ajungând într-un final foarte reci(unul faţă de altul). Minciuna este rodul dublei personalităţi. Cel ce minte se dovedeşte a nu fi ceea ce pare a fi; înşeală oamenii căci le spune unele lucruri ce nu sunt adevărate despre sine(întâmplări, locuri, fapte).

Tatăl minciunii este diavolul[5] deci cel ce minte face voia tatălui său.


[1] Estras din: Ioan Scărarul, Scara Raiului, Ed. Amarcord, Timişoara, 1994

[2] Exact ar fi fost: din comoditate, din moliciune, din dulceaţă. Această ultimă accepţiune ne-a şi dat sensul de mai sus.

[3] Cf. Sf. Vasile cel Mare, Regulile pe scurt, Întrebarea LXXVI, (Migne, P.G. 31, col. 1136 D): <<Dacă este îngăduit cuiva a minţi putând prin aceasta a săvârşi un bine? Acest lucru nu-l îngăduie Domnul, care a precizat spunând că minciuna este de la diavolul (cf. Ioan  7; 44)şi nedând astfel posibilitatea unei discriminări în ceea ce priveşte  minciuna. Apostolul încă mărturiseşte despre aceasta scriind: „Chiar de se va lupta cineva, nu se încununează dacă nu se va lupta după regulă…” >>

[4] Astfel şi Sf. Casian (Collationes, XVII, 17, Migne, P.I. 49, col. 1062 B-1063 A) spune către avva Iosif că „nu trebuie să te foloseşti de minciună deoarece aceasta este ca şi spânzul (scil. Plantă numită în botanică elebor), care e un purgativ minunat când este luat ca preventiv al unor boli mortale, dar care e vătămător şi chiar ucigător când nu e luat doar în cazuri de forţă majoră… Mulţi bărbaţi sfiţi şi foarte virtuoşi s-au folosit (de minciună) fără a li se socoti păcat, ca şi Raab care prin această faptă a meritat de a fi lăudat de poporul lui Dumnezeu”. De asemenea Origen (Contra lui Celsus IV, 19,  Migne, P.G. 11, col. 1052 BCD) crede că minciuna poate fi utilizată în cazul bolnavilor pentru a-i tămădui sau de către cei ce sunt în primejdie pentru a se salva dinaintea vrăjmaşului.

[5] In. 8; 44

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s