Bogăția și grija lumeasca în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur

        Subiectul banilor este pentru epoca contemporană unul care marchează gândirea majorității oamenilor. De la naștere până la sfârșitul vieții, copiii sunt învățați că trebuie să facă bani pentru a se integra în societate, a fi acceptați de grupuri, pentru a fi fericiți. Banii devin motiv de ceartă între oameni, indiferent de pozițiile sociale sau de domeniul din care fac parte. Astfel „a avea” înlocuiește pe „a fi”, în raporturile dintre oameni. Grija pentru „ziua de mânie” sau pentru „a avea” cât mai mult produce stresul cotidian care ocupă cea mai mare parte a timpului din viața omului, care, o dată ajuns la bătrânețe realizează efemeritatea lucrurilor și că totul a fost în van. Sfântul Ioan Gură de Aur are o perspectivă aparte cu referință la bogăție și grija lumească, necesară astăzi.

        Contextul cultural al epocii Sfântului Ioan Gură de Aur era unul care nu înțelegea trăirea profundă potrivit Evangheliei decât într-o viziune generală. De aceea era foarte dificil pentru sfântul Ioan în a-i determina să depășească acest mod de gândire. Aceștia vedeau în bogăție lucrul cel mai de preț și în același timp considerau munca un blestem. Conștient de toate aceste probleme, sfântul Ioan i-a ajutat pe aceștia să înțeleagă rațiunea adâncă a lucrurilor materiale.^[1] În acest context, sfântul Ioan îi mustră pe cei ce sunt atașați de bogăție considerându-o de mare preț, acuzându-i că o cinstesc pentru că sunt stăpâniți de dorința de a avea putere și a fi lăudați de oameni. „Din ce motiv, omule – spune Gură de Aur – bogăția ți se pare lucru important? Neîndoielnic pentru că-ți plac ospețele scumpe, pentru că simți mulțumire când alții te admiră și te invidiază, pentru că poți cu banii tăi să le faci rău dușmanilor și, în fine, pentru că toți se tem de tine datorită puterii pe care ți-o dă bogăția.”^[2]

        Un alt aspect evidențiat de sfântul Părinte vizează raportul muncă-bogăție. Acesta spune că: „nici pe cei ce se îmbogățesc să nu-i fericim pur și simplu, nici pe cei bogați să nu-i defăimăm, nici să ne rușinăm de meșteșuguri, nici să socotim că a lucra este o rușine, ci lipsa de lucru și [faptul de] a nu avea nimic de făcut. Căci numai păcatul este rușine; și pe acesta obișnuiește a-l naște nelucrarea.”^[3] Așadar, a lucra nu numai că nu este o rușine ci este roditoare a virtuții, căci „a lucra este o <<povățuire>>, o <<înțelepțire>> și un <<leac>> pentru rănile pe care le provoacă păcatul […] Prin muncă omul evită faptul de a fi nefolositor, își cultivă duhovnicește sinele și devine folositor aproapelui.”^[4]

        Lucrul duce la virtute și la dobândirea celor necesare traiului pământesc, dar acesta trebuie făcut cu nădejde căci cel mai adesea apare în calea îmbunătățirii duhovnicești o piedică, anume grija lumească. Această grijă exercită o presiune asupra trupului cât și a duhului. Omul frământat de griji nu se mai încrede în Dumnezeu ci în puterile sale, însă observând că acestea sunt limitate se afundă tot mai mult în deznădejde. Pentru ca Hristos să aibă locaș în trupul omului el trebuie să îndepărteze „îndată din cămara de nuntă a Mirelui toată grija cea lumească deoarece nu-i cu putință să fii cu înfățișare cuviincioasă când ești cuprins de grija lumească.”^[5] Deci dacă munca duce la virtute înseamnă că lipsa acesteia duce la opusul ei (≠ viciu). Un lucru bine punctate pentru zilele noastre în care oamenii se bazează doar pe câștigul material fiind principalul scop vizat, uneori urmărit a fi obținut fără muncă. Jocurile de noroc sunt expresive în acest sens. Mass-media, prin promovarea culturii „vedetismului” educă copiii în acest sens, inoculându-le că o viață plină de distracții și de bani poate fi realizată fără efort de către oricine; sloganul „și tu poți câștiga” este binecunoscut.^[6]

„Bogăția naște și cultivă grija ca patimă care înrobește și întunecă mintea.”^[7] Sfântul Ioan, tâlcuind Sfânta Scriptură scoate la lumină înțelesul analogiei Mântuitorului (Matei 6, 25-34) referitor la grijile lumești, zicând: „<<Nu seamănă nici nu seceră>>. Ce înseamnă asta? Nu trebuie să semănăm? Nu a spus că nu trebuie să semănăm, ci […] că nu trebuie să fim fricoși, să fim chinuiți de griji. Ne-a poruncit să ne hrănim, dar nu îngrijindu-ne de hrană […] ci pronia lui Dumnezeu săvârșește totul, chiar în acelea în care ni se pare că noi lucrăm. […] Adică să nu-ți faci griji despre odihna de mâine, ci să o socotești pe aceasta că este un lucru de prisos. Căci poți să lucrezi și [totuși] să nu-ți agonisești comori pentru mâine; și poți să lucrezi și [totuși] să nu te îngrijești de nimic.”^[8]

        Însă fericirea nu vine din a avea bogății căci în vremea când Adam și Eva erau în Rai „nu existau toate acestea și, totuși, lipsa lor n-a împiedicat, nici n-a curmat existența acelei fericite vieți, cu mult mai bune decât cea dusă de noi acum.”^[9] De aceea, sfântul Ioan invită pe cei păstoriți la o nouă înțelegere a bogăției pentru ca aceasta să ducă la virtute și nu la nereușită. Așează bogăția în locul neutralități urmând ca întrebuințarea ei de către om să o încline către rău sau bine. „Bogăția – spune sfântul Ioan – nu este rea dacă cel ce o are nu este lacom, dă din aceasta și celor ce au trebuință. Iar dacă nu dă din ea este rea și vicleană.”^[10] Având totul de la Dumnezeu, omul întrebuințează corect averea în momentul în care îi ajută și pe cei care nu au, căci, după cum spune sfântul „ai luat și ai primit mai mult decât alții nu ca să le cheltuiești singur, ci ca și celorlalți să te faci iconom bun.”^[11]

        Sfântul Ioan avertizează asupra efemerității bogăției. Încrederea în ea va duce cu siguranță la dezamăgire și avem multe exemple în acest sens așa cum însuși  remarcă sfântul: „Căci de multe ori (bogăția n.n.) nu moare odată cu omul, ci piere înaintea lui. Fiecare din voi cunoaște exemplele atâtor și atâtor bogați care au ajuns în sărăcie. Aceștia continuă să trăiască, dar averea lor a pierit. Și măcar de-ar fi pierit numai averea, fiindcă de obicei îl duce la pieire și pe deținătorul ei.”^[12] Însă chiar dacă cineva s-ar învrednici de bogăție până la sfârșitul zilelor sale, acesta va pleca din  lume lipsit fiind de ea. De aceea, sfântul Părinte plasează subiectul având în vedere perspectiva vieții veșnice în care omul se folosește de cele materiale în această lume cu scopul de a dobândi intrarea în Împărăția lui Dumnezeu. Căci „chiar și dacă am rămâne bogați în toată perioada vieții noastre, când vom muri, fie că vrem sau nu, vom încredința bogăția noastră altora. Goi vom pleca în viața de dincolo, după ce pentru câțiva ani am fost doar cheltuitori, și nu stăpâni ai bogățiilor.”^[13] Prin urmare, fiind robi ai patimii, banii ne-au stăpânit și nu noi pe ei.

        Sfântul Ioan consideră că cea mai mare bogăție este respectul față de Dumnezeu, pentru că nu se pierde și se înmulțește, căci dacă Îl ai pe Dumnezeu ai totul. „Nu bani să le lăsăm, căci banii se pierd, ci respectul față de Dumnezeu și evlavia care rămân și nu se cheltuiesc. Dacă nu există respect pentru Dumnezeu, banii care există, oricum se duc în tot felul de încercări și necazuri și în cea mai mare rușine, dar dacă există respect și frică de Dumnezeu, atunci chiar banii care nu există apar și sporesc.”^[14]

[1] Cf. Stylianos Papadopoulos, Gândirea teologică a Sfântului Ioan Hrisostom, trad. Lect. Dr. Sabin Preda, Ed. Bizantină, București, 2013, p. 381.

[2] Sf. Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, traducere de Cristian Spătărelu și Daniela Filioreanu, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumenița, 2007 p. 153.

[3] Sf. Ioan Gură de Aur, apud Stylianos Papadopoulos, Gândirea teologică a Sfântului Ioan Hrisostom…, p. 382.

[4] Stylianos Papadopoulos, Gândirea teologică a Sfântului Ioan Hrisostom…, pp. 381-383.

[5] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre feciorie. Apologia vieții monahale. Despre creșterea copiilor, trad. și note pr. prof. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, 2007, p. 12.

[6] „Și tu poți munci” nu cred că a fost lansat încă.

[7] Stylianos Papadopoulos, Gândirea teologică a Sfântului Ioan Hrisostom…, p. 384.

[8] Sf. Ioan Gura de Aur, apud Stylianos Papadopoulos, Gândirea teologică a Sfântului Ioan Hrisostom…, pp. 384-385.

[9] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre feciorie. Apologia vieții monahale. Despre creșterea copiilor…,  p. 26.

[10] Sf. Ioan Gura de Aur, apud Stylianos Papadopoulos, Gândirea teologică a Sfântului Ioan Hrisostom…, p. 389.

[11] Sf. Ioan Gura de Aur, apud Stylianos Papadopoulos, Gândirea teologică a Sfântului Ioan Hrisostom…, p. 391.

[12] Sf. Ioan Gură de Aur, Problemele vieții…, p. 155.

[13] Sf. Ioan Gură de Aur, Problemele vieții…, p. 156.

[14] Sf. Ioan Gură De Aur, Părinți, copii și creșterea lor, culegere de texte patristice și traducerea lor în neogreaca de Ierom. Benedict Aghioritul, trad. Zenaida Anamaria Luca, Ed. Panaghia, s.a. p. 40.

Rolul familiei în educaţia copilului

Rolul familiei în educaţia copilului

 

Nu naşterea ca atare te face tată,

nu purtarea în pântece te face mamă,

 ci buna creştere pe care o dai copiilor

(Sfântul Ioan Gură de Aur)

 

Familia are un rol esenţial în educaţia copilului. Familia este nucleul în care copilul se formează ca om. Ea are un  rol decisiv în ceea ce priveşte viitorul social şi spiritual al copilului pentru că ştim că „există evenimente care-şi pun pecetea asupra mentalităţii individului”[1], respectiv a copilului.

Felul în care părinţii se raportează la copii, afectează în mod dramatic modul în care copilul se va raporta la societate. Părinţii severi vor forma un tânăr fără personalitate, voinţă, iniţiativă (doar în cazul unui sistem nervos foarte puternic asistăm la formarea unui spirit anarhic  în familie şi societate); părinţii care-l vor răsfăţa vor avea un tânăr care nu învaţă, nu munceşte, dar pretinde mereu (unii ajung delicvenţi); părinţii care denotă inconsecvenţă educativă, care oscilează între răsfăţ şi severitate, vor forma un tânăr dezorientat, încăpăţânat, capricios şi dificil în raporturile sociale.[2]

„Educaţia copiilor presupune întâi de toate desăvârşirea propriei noastre educaţii, a sentimentelor noastre”.[3] Părinţii trebuie să se străduiască să dea dovadă de o moralitate ireproşabilă, de integritate şi educaţie aleasă, fiind formatorii unei generaţii, ca astfel copiii să-i poată urma avându-i ca model. „În educaţia copiilor, mai întâi de toate trebuie să ne educăm noi înşine. Evident, căldura din familie educă mult mai bine decât orice cuvinte, şi, dimpotrivă, cuvintele anoste ale părinţilor obţin exact efectul contrar.”[4]

Apoi, educaţia începe din momentul conceperii copilului. Încă din pântece mama va avea toată grija să-i transmită copilului sentimente de linişte şi afecţiune, dar şi o alimentaţie sănătoasă, acestea având un rol important în formarea lui, fiind climatul în care se dezvoltă. „Impresiile primite de prunc în timpul sarcinii în pântecul mamei sale determină în mare măsură starea lui fizică, afectivă şi chiar spirituală”.[5] „Trebuie să amintim că orice ţipete, orice cuvinte murdare îl spurcă deja pe copil, întipăresc deja în inima lui, încă din pântece, imaginile viciului şi a patimilor.”[6] Comportamentul plin de afecţiune al mamei este foarte important pentru formarea „sentimentul comuniunii sociale. El favorizează comunicarea, colaborarea şi actele altruiste. Baza acestui sentiment o constituie relaţiile cu mama, afecţiunea reciprocă dintre mamă şi copil.”[7]

Atunci când cunun, le spun soţului şi soţiei: „relaţiile conjugale, respectul, dragostea, tandreţea şi căldura sufletească – sunt 90% din educaţia copiilor, restul trebuie doar subliniat şi nici nu trebuie să vorbiţi mult”. (Ptotoiereul Valerian Krecetov)[8]

 

Comportamentele copiilor se învaţă prin observarea unor modele în familie sau societate: „într-o grădiniţă o parte din preşcolari au asistat la un spectacol dat de un actor care tot timpul se comportă violent, agresând o păpuşă mare din plastic. Observându-se copiii în zilele următoare s-a constatat că aceştia se comportau mult mai agresiv cu jucăriile şi păpuşile lor, în comparaţie cu ceilalţi care nu asistaseră la spectacolul respectiv. După opt luni, 40% din lotul experimental imitau acte agresive din categoria celor văzute în spectacol. Rezultă rolul important jucat de exemplul celor din jur.”[9]  Toate acesta îl pot marca profund, însă copilul va suferi mult mai puţin dacă „simte în el siguranţă şi dacă are încredere în părinţi.”[10] Dar dacă vede atitudini nepotrivite „la un om în care are multă încredere, la părinţi, fraţi, rudenii, etc., atunci influenţa va fi mult mai mare asupra lui”[11].

Direcţia spre care va merge copilul se trasează încă din familie, locul unde se va forma idealul său. Acesta se formează din copilărie până la adoleşcenţă. Astfel, „când relaţiile dintre părinţi au fost armonioase, idealul adolescentului include un model care le seamănă.”[12]

Un copil care nu a primit o educaţie corectă din toate punctele de vedere va avea de suferit la  maturitate, sau poate toată viaţa în cazul în care nu are un caracter puternic nativ, prin care să se autoeduce. Lacunele relaţionale, complexele, fluctuaţiile sentimentale şi toate problemele interioare ale omului sunt în mare parte o consecinţă a unei educaţii familiale defectuoase.  Greu va înţelege extrovertirea unei persoane în familia sa sau între prieteni, ori altruismul cu care se manifestă în societate şi altele asemenea, cineva crescut de nişte părinţi care nu au avut timp să vorbească cu el, să-i asculte problemele, să-l încurajeze la nevoie, să-i ofere afecţiune. Se va adapta greu.

Responsabilitatea unui părinte în ceea ce priveşte educaţia copilului său este una uriaşă. În mare parte cazurile de neadaptare socială, depresie, dependenţă, delicvenţă, perversiune, sinucideri, din rândul tinerilor (şi nu numai), au ca substrat lipsa educaţiei familiale corecte, sănătoase.

CONCLUZII

Lumea e condusă din camera copilului (Tholuck)[13]

După cum am demonstrat până acum într-o manieră succintă, rolul familiei în educaţia copiilor este esenţial. „Familia reprezintă matricea primordială a culturii omeneşti. […] Aici se trezesc şi încep să se dezvolte puterile latente ale sufletului personal; aici începe copilul să iubească (pe cine şi cum?), să creadă (în ce?) şi să sacrifice (cui şi ce?); aici se alcătuiesc primele temelii ale caracterului său; aici se descoperă în sufletul copilului sursele principale ale fericirii sau nefericirii lui viitoare; aici devine copilul un om  mic, din care mai apoi se dezvoltă o mare personalitate sau un pungaş mărunt.”[14]

Totul se începe şi se învaţă mai întâi în familie. „Dacă copilul nu învaţă să iubească în familie, de la părinţii săi, unde va învăţa să iubească? Dacă nu s-a deprins încă din copilărie să caute fericirea tocmai în fericirea reciprocă, în ce porniri rele şi vicioase o va căuta când va ajunge la vârsta maturităţii? Copiii preiau totul şi imită totul…”[15]

Principala condiţie ca un copil să primească o educaţie corectă o reprezintă capacitatea părinţilor de a o face, şi în acelaşi timp, intensitatea şi sinceritatea iubirii părinţilor. Dar asta înseamnă că orice copil care nu a primit o educaţie aleasă este condamnat la un eşec social şi spiritual? Se pare că aceasta depinde de puterea de autoeducare a copilului dar şi de persoanele cu care intră în contact. Persoanele care intră în contact cu tineri care au avut o astfel de educaţie în copilărie, tind să-i judece, dar soluţia este să-i ajute să se integreze, dovedind răbdare şi altruism. Vor primi în schimb fericirea celuilalt ca stimulent asupra propriei fericiri. Adică cel ce unge cu miresme pe altul, el mai întâi miroase frumos.

[1] Psihologie generală, Andrei Cosmovici, Ed. Polirom, Iaşi, 1996, p. 36.

[2] Idem, p. 36.

[3] Părinţi şi copii. O abordare teologică, duhovnicească şi psihologică, Arhim. Simeon Kraiopoulos, Ed. Bizantină, 2005, p. 62.

[4] Protoiereul Vladislav Sveşnikov în Cum să educăm ortodox copilul. 300 de sfaturi înţelepte pentru părinţi de la sfinţi şi mari duhovnici,  Ed. Sophia, Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2011, p. 74.

[5] Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă a copiilor de azi, Maica Magdalena, Ed. Deisis, 2006, p. 20.

[6] Cum să educăm ortodox copilul. 300 de sfaturi înţelepte pentru părinţi de la sfinţi şi mari duhovnici,  Ed. Sophia, Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2011, p. 28.

[7] Psihologie generală, Andrei Cosmovici, Ed. Polirom, Iaşi, 1996, p. 209.

[8] Idem, p. 74.

[9] Psihologie generală, Andrei Cosmovici, Ed. Polirom, Iaşi, 1996, p. 208.

[10] Părinţi şi copii. O abordare teologică, duhovnicească şi psihologică, Arhim. Simeon Kraiopoulos, Ed. Bizantină, 2005, p. 62.

[11] Ibidem.

[12] Psihologie generală, Andrei Cosmovici, Ed. Polirom, Iaşi, 1996, p. 212.

[13]Viaţa de familie, Traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Ed. Sophia, Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2009, p. 9.

[14]Idem, p. 8-9.

[15]Idem, p. 15.

Scara

Vladimir, în camera lui de apartament, este vizitat de prietenul său apropiat, Filip.

– Ce s-a întâmplat cu televizorul tău? spuse Filip, uitându-se mirat la imensa gaură din ecran.

– L-am spart cu ciocanul. Am vrut să-i dau drumul pe scările blocului, dar mi-era teamă că-mi sar vecinii în cap, zise Vladimir, râzând înecat.

– Cum așa? întrebă Filip, plin de nedumerire.

– Am să-ți povestesc. (Și oftând ușor, începu să relateze.) Zilnic eram nelipsit din fața televizorului, uitându-mă la știri sau la filme. Ajunsesem să cred că totul se rezumă la bani și că nimic concret nu pot face fără ei, că trebuie să ajung din urmă modelele văzute în lumea micului ecran. Acest lucru mi se părea tot mai greu. Vedeam câte rele se petrec în lume din cauza împuținării banilor: crime, jafuri, tâlhării, dezbinări etc. Chiar și atunci când ieșeam în oraș să mă întâlnesc cu prietenii la o bere, îmi spuneam că n-aș putea trăi fără să fac asta mereu și nu-mi imaginam ziua de sâmbătă seara fără să merg în vreun club renumit, că doar, cum ar fi viața trăită altfel, fără distracție? Ar fi ca la bătrânețe – plictisitor și deprimant, îmi ziceam, însă sunt tânăr și trebuie să mă distrez. Uneori, când ieșeam să mă întâlnesc cu prietenii mei în centrul orașului, mă opream la mănăstirea unde s-a călugărit un prieten bun al meu, să văd ce mai face, doar-doar s-o întoarce la traiul de dinainte de călugărie, că săracul o să se tâmpească cu stilul ăsta de viață – așa ziceam eu atunci.

De cele mai multe ori, când purtam o discuție, nu înțelegeam deloc ceea ce-mi spunea. Îmi repeta tot timpul că viața adevărată nu este cea pe care o ducea el înainte de intrarea în mănăstire și nici cea pe care încă o duc eu acum. Îmi spunea că nu înțelege cum de nu-mi dau seama de acest lucru; știa pasiunea mea pentru munte și alpinism și îmi zicea că, văzând atâtea minuni ale naturii, nu poți rămâne indiferent la chemarea de a da slavă lui Dumnezeu și a crede în El. Îmi mai spunea că poți vedea o minune chiar și numai într-un fir de iarbă, care se clatină la adierea vântului, sau în frumusețea și parfumul unei flori, că poți simți ceva deosebit chiar și privind o gărgăriță cum se luptă să-și ia zborul de pe o frunză, și când o face, se așază pe nasul tău.

Într-adevăr, îmi petreceam vacanțele la munte, cu prietenii, mă cazam la cabană, escaladam munții și, în general, făceam drumeții. Dar să fiu sincer și să spun drept, mai semnificativă pentru noi era ieșirea în poiană, aproape de pădure, categoric nu pentru a mirosi flori – căci cum ar fi fost să vezi un grup de bărbați întinși pe iarbă, unul mirosind o floare, altul jucându-se cu o gărgăriță și altul… cine știe ce mai făcând, ci desigur, pentru a căuta locul cel mai potrivit ca să o „punem” de-un grătar, cu niște muzică tare și așa mai departe.

Credeam în Dumnezeu, dar în acea perioadă la un nivel ideatic, să spun așa, motiv pentru care gestul prietenului meu de a se călugări și stilul său nou de viață mi se păreau habotnice. Dar, pentru că țineam la el, încercam să-l înțeleg și să găsesc răspunsuri la întrebarea:  „–Cum e posibil să simți și să vezi lumea cu alți ochi, idealizând fiecare întâmplare aparent banală: căderea unei frunze să-ți aducă un zâmbet, chiar și un zbor de gărgăriță având puterea să te emoționeze, privindu-o întins pe pajiște?” Ținând cont de ceea ce mi se prezenta la televizor, toate acestea păreau ceva cu totul abstract și de basm.

Într-o seară, hotărându-mă să nu mai merg în club – bine, recunosc, motivul era mai mult că nu prea aveam bani – m-am decis să trec pe la mănăstire să-mi vizitez prietenul, să mai discut cu el. Pe drum, însă, din neatenție – să zicem – am dat peste un bătrân, care nu știu de unde a apărut, și, ciocnindu-ne, l-am repezit cu o vorbă aspră:

– Ți-ai luat stradă, nu te uiți pe unde mergi? dar privindu-l mai bine și văzând că e bătrân, m-am decis să renunț la agresivitate și să uit evenimentul.

– Iartă-mă, tinere, dar tocmai era să strivești un melc, a zis bătrânul, spunându-și numele, parcă vrând să ne împrietenim. Nu am putut răbda și mi-am permis să te „atenționez”, a adăugat.

„Asta-i bună, altul cu gărgăuni, până acum eram la botanică cu flori și frunze, iar acum suntem la biologie, bine totuși că n-a fost o broască, pentru c-o luam razna pe loc”, am zis în gândul meu.

Și parcă știind ce am gândit, bătrânul mi-a zis:

– Dacă ești sincer în căutarea ta, vei înțelege la un moment dat.

– M-am străduit, dar n-am reușit, am răspuns eu ignorând parcă șocul nedumeririi.

– Folosește scara! mi-a zis el, și, uitându-mă în jur, am întrebat: …Care?? Dar când am revenit cu privirea, bătrânul nu mai era. Atunci, cuprins de spaimă, am rămas încremenit, neștiind cum să reacționez; dacă aș fi fost dus de mic la biserică, probabil că atunci aș fi rostit pe de rost mai multe rugăciuni decât un călugăr în mănăstire, dar ghinionul meu a fost că nu știam niciuna, așa că tot ce am putut rosti în gând a fost: Doamne!!! și o sete de cunoaștere, de rugăciune, amestecată cu frica, m-a cuprins. După ceva timp, m-am hotărât să mă mișc din loc și m-am îndreptat cu pași teleghidați și rapizi către mănăstire. Ajuns la mănăstire, m-a întâmpinat părintele stareț, de la care am aflat că prietenul meu călugăr a plecat pentru o perioadă în pustie.

– Ei, alta acum – am zis eu încruntat, uitând parcă de locul în care mă aflam și de persoana căreia mă adresam – ce trăznaie mai e și asta, să pleci de nebun prin pădure…???

– Nu vorbi așa de prietenul tău, începu aspru părintele, să știi că mi-a povestit despre prietenia voastră și am observat cât de mult ține la tine. Te pomenește în fiecare seară la rugăciune, iar unul din motivele pentru care a plecat în pustie ești tu, chiar dacă te situezi ultimul pe listă, zise zâmbind ironic. Chiar își dorește să te lumineze Dumnezeu să mergi pe calea cea bună.

În momentul acela, mi-am amintit de întâmplarea din drum cu bătrânul și i-am povestit-o, vorbindu-i fără răsuflare și așteptând cu nerăbdare cuvânt lămuritor. Atunci starețul, care este un om experimentat, mi-a explicat:

– Hmm, interesant, dragă Vladimir. Există o scriere a unui Părinte Sfânt, intitulată „Scara”, numită astfel pentru că, spre a ajunge la desăvârșire, trebuie să urci o scară a virtuților, treaptă cu treaptă, având la capăt dragostea.

– Nu înțeleg prea bine legătura, spuse Filip.

– Adică, bătrânul acela s-a referit la faptul că, pentru a ajunge la o sensibilitate și o trăire duhovnicească înalte, stări indispensabile mântuirii, dar și rezolvării „problemei” mele, trebuie să pornești urcând anumite trepte, nu dintr-o dată – cum voiam eu – ci în timp, începând cu lepădarea de viața deșartă și continuând cu despătimirea, apoi celelalte, culminând cu dragostea. Din acel moment, începi să vezi lucrurile în alt mod, cu alți ochi, pregustând raiul încă fiind în această viață pământească. Când te lupți să conștientizezi și când ajungi să simți prezența permanentă a lui Dumnezeu oriunde și în toate, începi să te bucuri de orice lucru, de fiecare adiere a vântului și pe toate le primești ca de la El. Ulterior am citit și eu cartea. Mi-am dat seama unde mă situam eu.

– Interesant ce spui tu, interveni Filip, observând cu câtă ardoare povestea prietenul său, dar de ce te găsesc acum în cameră cu televizorul țăndări, și privind neclintit pe geam?

– Vreau să intru în mănăstire.

– Uau, dar ce treabă are televizorul? Și nu văd un motiv foarte clar exprimat. Faptul că un bătrân ți-a zis să urci pe scară și că un părinte a dat un înțeles duhovnicesc acestui cuvânt, nu sunt argumente de ajuns.

– Dacă ar fi doar atât, probabil că ai fi avut dreptate. Cu televizorul, însă, este simplu: te conectează undeva departe de realitate, făcându-te să pierzi contactul cu ea, îți impune cum să gândești, ce să faci, cum să trăiești, ce să simți, cum să iubești; nu te poți împotrivi decât luând atitudine. Eu unul am luat. Referitor la acel bătrân, totul e minunat, am rămas marcat de întâmplare, la fel și părintele stareț. Când acesta din urmă m-a întrebat care-i numele cu care s-a prezentat acel bătrân, răspunsul a fost: …„Ioan” !!!

Fața nevăzută a homosexualității

Importanţa metricii în cântarea bisericească

Metrica imnelor bizantine din perspectivă teologică – Diacon Cornel Coman și Sabin Preda

Şase conferinţe ce nu trebuie să le ratezi!

Când bărbaţii nu mai sunt bărbaţi şi femeile, femei! (Virgiliu Gheorghe)

https://www.youtube.com/watch?v=cmb3mK21F98

Bio-fizicianul Virgiliu Gheorghe la Garantat 100%

https://www.youtube.com/watch?v=BrmwCimHKoo

Efectele televiziunii şi internetului asupra sănătăţii mentale! (Virgiliu Gheorghe)

https://www.youtube.com/watch?v=jqoKhIiuZVM

Despre atenţie! (Diac. dr. Adrian Sorin Mihalache)*

Dialog cu tinerii! (Pr. prof. Constantin Necula)

Pr. prof. Constantin Necula la penticostalii din Beiuş!

*Se găsesc foarte multe conferinţe deosebite cu Diac. dr. Adrian Sorin Mihalache.

 

CEVA S-A SCHIMBAT ÎN ULTIMII ANI, NIMIC NU MAI ESTE CA ÎNAINTE (II)

Wess Moore descrie persuasiunea publicitară realizată prin intermediul televiziunii:

     Când cercetările lui Mulholland au fost publicate, au avut impact puternic asupra industriei de televiziune, cel puţin în sectorul de marketing şi publicitate. Realizând că telespectatori intră automat într-o stare de transă când privesc la televizor, producătorii au început să producă reclame care induc stări şi dispoziţii emoţionale inconştiente în privitor. Scopul reclamelor nu este să apeleze raţionalul sau conştientul (care de obicei este îndepărtat în timpul reclamelor), ci mai degrabă să implanteze dispoziţii pe care consumatorul le va asocia cu produsul întâlnit în viaţa reală. Când vedem produsul expus în magazine, de exemplu, acele emoţii pozitive sunt activate. Prezentarea şi susţinerea lor de către atleţii favoriţi şi alte celebrităţi trezeşte aceleaşi asociaţii. Într-un supermarket, care este în aşa fel organizat încât toată lumea să poată să vadă şi să atingă fiecare produs, cumpărătorul adesea apucă în grabă ceva, fără să-şi dea seama că este chiar ceea ce-i fusese inoculat în subconştient (Moore: 59-66)

    Produsul este asociat unei imagini sau unei realităţi care produce emoţie şi incită dorinţa. Obiectul promovat în retorica reclamei respective se propune pe el însuşi ca mijloc de obţinere a plăcerii sau de satisfacere a dorinţei respective. Ajunşi în apropierea lucrului respectiv, îl vom cumpăra pentru a ne oferi măcar această minimă descărcare a tensiunii unei dorinţe neîmplinite.[1]

     Reclamele ne oferă dezinteresat un dar, ne seduc atenţia vorbindu-ne despre dorinţele noastre, şi ne propun satisfacerea plăcerii. Darul sau secretul fericirii este sugerat a fi chiar produsul sau comportamentul la care se face reclamă.

Reclama intervine între oameni şi nevoile lor, îi împiedică să-şi satisfacă nevoile şi îi determină să creadă că satisfacţia poate fi obţinută doar prin mărfuri. (Mander:127)

     În oricare proces publicitar creatorii de publicitate caută nevoia, construiesc reclama ca pe o proiecţie a acestei nevoi, şi promit, prin obiectul pe care îl propun, satisfacerea dorinţei. Această promisiune actualizează nevoia şi stârneşte dorinţa. Motorul acesteia, fantasma, se instalează în subconştient de unde, cu tenacitate, incită imaginaţia. Repetarea reclamei nu face decât să fixeze cât mai bine fantasma, să-i dea relief şi forţă în intensificarea dorinţei.

     Iată o reclamă tipică: Personajele principale sunt maşina căreia i se face publicitate, bărbatul care o cumpără şi o femeie tânără, care zâmbeşte promiţător din interiorul maşinii, „accesoriu” semnificativ al acesteia. Mesajul sugerează că a alege acea marcă, a deţine acel automobil este ca şi cum ai avea însăşi femeia. Dorinţa erotică, drept substrat al reclamei, este incitată prin chipul seducător al femeii, prin plăcerea promisă, subînţeleasă, care se citeşte în privirile sau în gesturile ei. Pentru a rezolva tensiunea aceasta, se propune ca soluţie maşina. Ea devine cheia dobândirii plăcerii. Dorinţa de a poseda maşina nu exista înainte de vizionarea reclamei, însă prin intermediul ei fantasma se instalează în minte. Prin repetarea vizionării, se  creşte relieful noii dorinţe care se justifică prin faptul că reclama este văzută şi revăzută, dar şi prin plăcerea care, cel puţin în chip nemărturisit, se lucrează în minte. Astfel că, atunci când insul o să dorească să-şi cumpere o maşină va fi mai puternic atras către marca promovată, spre a dobândi plăcerea promisă – a satisface conflictul interior, aşa-zisa disonanţă cognitivă. Reclamele nasc astfel dorinţe noi legate însă de cele vechi, pe care le amplifică.[2]

     Dobândirea lucrului promovat prin reclamă aduce în primul rând o rezolvare a tensiunii dorinţei.[…] Nevoia originară (cea erotică) nu este satisfăcută deplin, ci doar amăgită sau amânată, omul mulțumindu-se deocamdată cu plăcerea obținută prin cumpărarea obiectului (automobilul). Pe de altă parte nevoia inițială amplificată prin vizionarea reclamei și nesatisfăcută va crea un fond sau platou de frustrare tocmai bun pentru sădirea altor false nevoi.

     Școala publicității[3]

     Reclama este o glumă foarte serioasă, prin care omului i se transmite într-un mod seducător un întreg cod de valori, i se face o adevărată educație, fără să fie nevoie pentru aceasta să meargă la școală sau să depună vreun efort oarecare. […] Fiecare reclamă nu este altceva decât una dintre lecțiile pe care cultura de consum le dă omului contemporan.

– repetiția se află pe primele locuri în rândul tehnicilor de persuasiune și manipulare

– fiecare revedere a reclamei constituie cea mai bună dovadă că produsul respectiv este cel de care avem nevoie

– legarea unui obiect, a unui comportament de o fantasmă, pentru a le face ușor memorabile, este o tehnică folosită în întreaga perioadă a Evului Mediu și a Renașterii. Arta memoriei sau magia își întemeiază acțiunea și eficacitatea chiar pe această metodă.

     În timp ce cultura, religia sau școala își găsesc sensul în a pune în lumină conținutul spiritual și rațional al lucrurilor sau al actelor umane, a transfigura religios sau cultural orice activitate, adâncind simbolic realitatea, publicitate,a dimpotrivă, acționează în mod invers, preluând orice aspirație, năzuință sau realitate pentru a le reduce la imaginea unui produs. La senzație și emoție sau chiar la un scenariu fantastic al dorinței. Dincolo de reducerea orizontului spiritual al omului, închiderea lui în lumea obiectelor și a senzațiilor pe care acestea ni le produc, publicitatea operează, prin intermediul reclamelor, și produce o mutație semnificativă în percepția realității, în gândire și în comportament, mutație care favorizează acțiunea.

---

[1] Ştiinţa şi războiul sfârşitului lumii / Virgiliu Gheorghe, Bucureşti, Ed. Prodromos, 2008, p.9-10

[2] Ibidem, p. 14

[3] Ibidem, p. 15, 16.

CEVA S-A SCHIMBAT ÎN ULTIMII ANI, NIMIC NU MAI ESTE CA ÎNAINTE.

CEVA S-A SCHIMBAT ÎN ULTIMII ANI, NIMIC NU MAI ESTE CA ÎNAINTE.

      Unii muncesc până la epuizare ca să poată supravieţui, şi nu ştiu cum a mai trecut o zi, iar alţii se aruncă cu disperare în tot felul de distracţii, de parcă ar trăi ultimele zile ale vieţii şi ar vrea să uite cu totul de aceasta. Trecutul a dispărut sub bombardamentul ştirilor care ne absoarbe întreaga atenţie, ca şi cum de acele informaţii ar depinde viaţa noastră. Ritmul este ameţitor şi epuizant, încât aproape nimeni nu mai are răgazul să se adune pentru a-şi pune ordine în viaţă, pentru a-şi împlini un vis al copilăriei. Un sociolog german observa că cea mai mare criză a lumii contemporane nu este cea a petrolului, ci a acelui interval de linişte şi pace în care să fim singuri cu noi înşine sau cu cei pe care îi iubim, departe de vâltoarea mediatică a ştirilor şi a zgomotului cotidian, a grijilor şi a lui „ce se mai întâmplă în lume”. Se pare că ducem un război apăsător, al nervilor, al terorii psihice, al fantasmelor şi al schimbării. Către ce ne îndreptăm, vom încerca să aflăm analizând câteva dintre cele mai importante provocări la care trebuie să facă faţă omenirea şi la care fiecare dintre noi este de dorit să avem propriul răspuns.[1]

Rolul publicităţii în configurarea gândirii şi comportamentelor

Jerry Mander (peste 15 ani de experienţă în domeniul relaţiilor publice şi al publicităţii) afirmă în primele rânduri ale cărţii sale că:

…am învăţat că este posibil ca prin intermediul mass-mediei să vorbeşti direct în minţile oamenilor precum odinioară magicienii, imprimând înlăuntrul acesteia imagini care îi pot determina pe oameni să săvârşească fapte la care, niciodată nu s-ar fi gândit. (Mander: 13)[2]

Să cunoaştem rolul real pe care campaniile publicitare îl joacă în viaţa societăţii.

De la apariţie ei, publicitatea şi-a revendicat un rol de informare în ceea ce priveşte oferta pieţei de servicii şi mărfuri. „Trebuie să fiţi informaţi ca să puteţi alege, ni se sugerează, iar noi, cei care ştim şi vă vrem binele, vă ajutăm ca să alegeţi tot ceea ce vă este mai bun şi mai folositor şi, chiar, indispensabil”, se insinuează, cu subînţeles, în întregul discurs publicitar. Însă conţinutul informaţional al reclamelor este însă nu numai redus, ci inexistent cel mai adesea.[3]

Ni se arată un peisaj de munte cu ape curgătoare, un copil aleargă, iar într-un colţ al imaginii, marca promovată. Care este informaţia referitoare la produsul respectiv? Aţi văzut vreodată le televizor vreo reclamă la maşini care să ne informeze asupra caracteristicilor generale ale acestora, fiabilitatea motorului sau alte date tehnice care să ne convingă raţional de superoritatea mărcii respective? Oare ce informaţie poate conţine o reclamă la ţigări, atâta timp cât gustul sau aroma acestora rămân practic neschimbate, iar legea internaţională chiar interzice cuprinderea în reclama la ţigări a unei informaţii pozitive referitoare la fumat sau la ţigara respectivă. A prefera o ţigară anume nu poate fi decât o problemă de gust; numai încercând mai multe ţigări cineva ar putea s-o aleagă pe aceea care-i place cel mai mult. Şi cu toate acestea, cele mai mari sume de bani se cheltuiesc anual în reclama la ţigări.

„Ce ne pasă nouă că vor să-şi cheltuiască banii pe publicitate – oricum nu ne pot influenţa cu nimic, căci fumăm, dacă vrem să o facem, ce ţigară ne place mai mult!” Şi totuşi, anual în lumea întreagă se cheltuiesc sute de miliarde de dolari numai pentru publicitate. Să fie oare grandomani sau paranoici producătorii concernelor economico-financiare, ca să investească atât de mult numai ca să-şi vadă afişate produsele?[4]

     S-a constatat că vânzarea unui lucru depinde mai puţin de calitatea acestuia, de nevoia reală pe care ar avea-o publicul, şi mai mult de reclama făcută. Cu alte cuvinte, crearea unei imagini seducătoare şi plasarea ei în mintea consumatorului devine mai importantă pentru vânzarea produsului promovat decât însăşi confecţionarea sau calitatea acelui produs.

     Publicitatea nu este morală. Ea lucrează pentru cine plăteşte şi asigură succesul, pentru cine dă mai mult. Scopul adevărat al publicităţii nu este informarea, precum se declară, ci condiţionarea prin intermediul manipulării mediatice a unor false nevoi, a unor dorinţe sau atitudini consumatoriste.[5] (…VA URMA)

---

[1] Ştiinţa şi războiul sfârşitului lumii / Virgiliu Gheorghe, Bucureşti, Ed. Prodromos, 2008, p 3-4.

[2] Ibidem, p. 5.

[3] Ibidem, p. 6.

[4] Ibidem, p. 7

[5] Idem şi p. 8.

Rolul familiei în educaţia copilului

 

Nu naşterea ca atare te face tată,

nu purtarea în pântece te face mamă,

 ci buna creştere pe care o dai copiilor

(Sfântul Ioan Gură de Aur)

 

      Familia are un rol esenţial în educaţia copilului. Familia este nucleul în care copilul se formează ca om. Ea are un  rol decisiv în ceea ce priveşte viitorul social şi spiritual al copilului pentru că ştim că „există evenimente care-şi pun pecetea asupra mentalităţii individului”[1], respectiv a copilului.

Felul în care părinţii se raportează la copii, afectează în mod dramatic modul în care copilul se va raporta la societate. Părinţii severi vor forma un tânăr fără personalitate, voinţă, iniţiativă (doar în cazul unui sistem nervos foarte puternic asistăm la formarea unui spirit anarhic  în familie şi societate); părinţii care-l vor răsfăţa vor avea un tânăr care nu învaţă, nu munceşte, dar pretinde mereu (unii ajung delicvenţi); părinţii care denotă inconsecvenţă educativă, care oscilează între răsfăţ şi severitate, vor forma un tânăr dezorientat, încăpăţânat, capricios şi dificil în raporturile sociale.[2]

„Educaţia copiilor presupune întâi de toate desăvârşirea propriei noastre educaţii, a sentimentelor noastre”.[3] Părinţii trebuie să se străduiască să dea dovadă de o moralitate ireproşabilă, de integritate şi educaţie aleasă, fiind formatorii unei generaţii, ca astfel copiii să-i poată urma avându-i ca model. „În educaţia copiilor, mai întâi de toate trebuie să ne educăm noi înşine. Evident, căldura din familie educă mult mai bine decât orice cuvinte, şi, dimpotrivă, cuvintele anoste ale părinţilor obţin exact efectul contrar.”[4]

Apoi, educaţia începe din momentul conceperii copilului. Încă din pântece mama va avea toată grija să-i transmită copilului sentimente de linişte şi afecţiune, dar şi o alimentaţie sănătoasă, acestea având un rol important în formarea lui, fiind climatul în care se dezvoltă. „Impresiile primite de prunc în timpul sarcinii în pântecul mamei sale determină în mare măsură starea lui fizică, afectivă şi chiar spirituală”.[5] „Trebuie să amintim că orice ţipete, orice cuvinte murdare îl spurcă deja pe copil, întipăresc deja în inima lui, încă din pântece, imaginile viciului şi a patimilor.”[6] Comportamentul plin de afecţiune al mamei este foarte important pentru formarea „sentimentul comuniunii sociale. El favorizează comunicarea, colaborarea şi actele altruiste. Baza acestui sentiment o constituie relaţiile cu mama, afecţiunea reciprocă dintre mamă şi copil.”[7]

Atunci când cunun, le spun soţului şi soţiei: „relaţiile conjugale, respectul, dragostea,

tandreţea şi căldura sufletească – sunt 90% din educaţia copiilor, restul trebuie doar subliniat şi nici nu trebuie să vorbiţi mult”. (Ptotoiereul Valerian Krecetov)[8]

 

Comportamentele copiilor se învaţă prin observarea unor modele în familie sau societate: „într-o grădiniţă o parte din preşcolari au asistat la un spectacol dat de un actor care tot timpul se comportă violent, agresând o păpuşă mare din plastic. Observându-se copiii în zilele următoare s-a constatat că aceştia se comportau mult mai agresiv cu jucăriile şi păpuşile lor, în comparaţie cu ceilalţi care nu asistaseră la spectacolul respectiv. După opt luni, 40% din lotul experimental imitau acte agresive din categoria celor văzute în spectacol. Rezultă rolul important jucat de exemplul celor din jur.”[9]  Toate acesta îl pot marca profund, însă copilul va suferi mult mai puţin dacă „simte în el siguranţă şi dacă are încredere în părinţi.”[10] Dar dacă vede atitudini nepotrivite „la un om în care are multă încredere, la părinţi, fraţi, rudenii, etc., atunci influenţa va fi mult mai mare asupra lui”[11].

Direcţia spre care va merge copilul se trasează încă din familie, locul unde se va forma idealul său. Acesta se formează din copilărie până la adoleşcenţă. Astfel, „când relaţiile dintre părinţi au fost armonioase, idealul adolescentului include un model care le seamănă.”[12]

Un copil care nu a primit o educaţie corectă din toate punctele de vedere va avea de suferit la  maturitate, sau poate toată viaţa în cazul în care nu are un caracter puternic nativ, prin care să se autoeduce. Lacunele relaţionale, complexele, fluctuaţiile sentimentale şi toate problemele interioare ale omului sunt în mare parte o consecinţă a unei educaţii familiale defectuoase.  Greu va înţelege extrovertirea unei persoane în familia sa sau între prieteni, ori altruismul cu care se manifestă în societate şi altele asemenea, cineva crescut de nişte părinţi care nu au avut timp să vorbească cu el, să-i asculte problemele, să-l încurajeze la nevoie, să-i ofere afecţiune. Se va adapta greu.

Responsabilitatea unui părinte în ceea ce priveşte educaţia copilului său este una uriaşă. În mare parte cazurile de neadaptare socială, depresie, dependenţă, delicvenţă, perversiune, sinucideri, din rândul tinerilor (şi nu numai), au ca substrat lipsa educaţiei familiale corecte, sănătoase.

CONCLUZII

Lumea e condusă din camera copilului (Tholuck)[13]

După cum am demonstrat până acum într-o manieră succintă, rolul familiei în educaţia copiilor este esenţial. „Familia reprezintă matricea primordială a culturii omeneşti. […] Aici se trezesc şi încep să se dezvolte puterile latente ale sufletului personal; aici începe copilul să iubească (pe cine şi cum?), să creadă (în ce?) şi să sacrifice (cui şi ce?); aici se alcătuiesc primele temelii ale caracterului său; aici se descoperă în sufletul copilului sursele principale ale fericirii sau nefericirii lui viitoare; aici devine copilul un om  mic, din care mai apoi se dezvoltă o mare personalitate sau un pungaş mărunt.”[14]

Totul se începe şi se învaţă mai întâi în familie. „Dacă copilul nu învaţă să iubească în familie, de la părinţii săi, unde va învăţa să iubească? Dacă nu s-a deprins încă din copilărie să caute fericirea tocmai în fericirea reciprocă, în ce porniri rele şi vicioase o va căuta când va ajunge la vârsta maturităţii? Copiii preiau totul şi imită totul…”[15]

Principala condiţie ca un copil să primească o educaţie corectă o reprezintă capacitatea părinţilor de a o face, şi în acelaşi timp, intensitatea şi sinceritatea iubirii părinţilor. Dar asta înseamnă că orice copil care nu a primit o educaţie aleasă este condamnat la un eşec social şi spiritual? Se pare că aceasta depinde de puterea de autoeducare a copilului dar şi de persoanele cu care intră în contact. Persoanele care intră în contact cu tineri care au avut o astfel de educaţie în copilărie, tind să-i judece, dar soluţia este să-i ajute să se integreze, dovedind răbdare şi altruism. Vor primi în schimb fericirea celuilalt ca stimulent asupra propriei fericiri. Adică cel ce unge cu miresme pe altul, el mai întâi miroase frumos.

BIBLIOGRAFIE

 

• Psihologie generală, Andrei Cosmovici, Ed. Polirom, Iaşi, 1996;
• Părinţi şi copii. O abordare teologică, duhovnicească şi psihologică, Arhim. Simeon Kraiopoulos, Ed. Bizantină, 2005;
• Cum să educăm ortodox copilul. 300 de sfaturi înţelepte pentru părinţi de la sfinţi şi mari duhovnici,  Ed. Sophia, Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2011;
• Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă a copiilor de azi, Maica Magdalena, Ed. Deisis, 2006;
• Viaţa de familie, Traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Ed. Sophia, Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2009.

---

[1] Psihologie generală, Andrei Cosmovici, Ed. Polirom, Iaşi, 1996, p. 36.

[2] Idem, p. 36.

[3] Părinţi şi copii. O abordare teologică, duhovnicească şi psihologică, Arhim. Simeon Kraiopoulos, Ed. Bizantină, 2005, p. 62.

[4] Protoiereul Vladislav Sveşnikov în Cum să educăm ortodox copilul. 300 de sfaturi înţelepte pentru părinţi de la sfinţi şi mari duhovnici,  Ed. Sophia, Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2011, p. 74.

[5] Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă a copiilor de azi, Maica Magdalena, Ed. Deisis, 2006, p. 20.

[6] Cum să educăm ortodox copilul. 300 de sfaturi înţelepte pentru părinţi de la sfinţi şi mari duhovnici,  Ed. Sophia, Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2011, p. 28.

[7] Psihologie generală, Andrei Cosmovici, Ed. Polirom, Iaşi, 1996, p. 209.

[8] Idem, p. 74.

[9] Psihologie generală, Andrei Cosmovici, Ed. Polirom, Iaşi, 1996, p. 208.

[10] Părinţi şi copii. O abordare teologică, duhovnicească şi psihologică, Arhim. Simeon Kraiopoulos, Ed. Bizantină, 2005, p. 62.

[11] Ibidem.

[12] Psihologie generală, Andrei Cosmovici, Ed. Polirom, Iaşi, 1996, p. 212.

[13]Viaţa de familie, Traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Ed. Sophia, Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2009, p. 9.

[14]Idem, p. 8-9.

[15]Idem, p. 15.

Cum să ne sfinţim viaţa, când trăim într-o lume aşa de complicată?[1]

      Am să vă spun cum… Pe o baltă, un brotăcel filează de departe o musculiţă. Musculiţa stă şi ea acolo, agăţată de un pai, mai să-şi ude aripile atât de mult, încât aproape nu mai poate ieşi din baltă. Broscoiul o filează bine. Undeva, o ţânţărică face patinaj acvatic: în stânga şi în dreapta… Un ţânţărel, topit de dragoste, se leagănă pe o frunză, cutremurat de frumuseţea ţânţăricii. La malul lacului, o floricică se usucă pentru că, în ciuda faptului că aproape balta, rădăcina sa nu-i suficient de lungă cât să preia apă şi să-i hrănească tubulatura florii.

      Din senin, pe când broasca se pregăteşte să înhaţe musca, o mică floare de liliac se desprinde din liliacul de pe malul lacului şi, lovind apa, creează o undă. Unda mişcă musculiţa din dreptul limbii hrăpăitoare a broaştei, o pune pe beţigaş, se scutură, şi musculiţa fuge. Ţânţărica, un pic deplasată din patinajul ei artistic, nimereşte direct în braţele ţânţărelului, şi pe loc se încheagă o prietenie… de vreo 24 de ore, cam atât ţine dragostea la ţânţari. Un val de apă loveşte ţărmul, încarcă cu apă rădăcinile, o ajută pe floare să se deschidă şi, dintr-o dată, un bondărel, care se blocase acolo, este izbăvit! Vedeţi ce simplă e viaţa? O singură floare, o simplă floare, purtată de o adiere de vânt, şi câte schimbări pe o baltă!

      Este necesară o clipă de atingere de Dumnezeu şi totul se poate schimba în viaţa noastră!

---

[1] Extras din Provocările străzii, preot Constantin Necula, Ed. Agnos, Sibiu, 2011, pg. 100.