Vladimir, în camera lui de apartament, este vizitat de prietenul său apropiat, Filip.

– Ce s-a întâmplat cu televizorul tău? spuse Filip, uitându-se mirat la imensa gaură din ecran.

– L-am spart cu ciocanul. Am vrut să-i dau drumul pe scările blocului, dar mi-era teamă că-mi sar vecinii în cap, zise Vladimir, râzând înecat.

– Cum așa? întrebă Filip, plin de nedumerire.

– Am să-ți povestesc. (Și oftând ușor, începu să relateze.) Zilnic eram nelipsit din fața televizorului, uitându-mă la știri sau la filme. Ajunsesem să cred că totul se rezumă la bani și că nimic concret nu pot face fără ei, că trebuie să ajung din urmă modelele văzute în lumea micului ecran. Acest lucru mi se părea tot mai greu. Vedeam câte rele se petrec în lume din cauza împuținării banilor: crime, jafuri, tâlhării, dezbinări etc. Chiar și atunci când ieșeam în oraș să mă întâlnesc cu prietenii la o bere, îmi spuneam că n-aș putea trăi fără să fac asta mereu și nu-mi imaginam ziua de sâmbătă seara fără să merg în vreun club renumit, că doar, cum ar fi viața trăită altfel, fără distracție? Ar fi ca la bătrânețe – plictisitor și deprimant, îmi ziceam, însă sunt tânăr și trebuie să mă distrez. Uneori, când ieșeam să mă întâlnesc cu prietenii mei în centrul orașului, mă opream la mănăstirea unde s-a călugărit un prieten bun al meu, să văd ce mai face, doar-doar s-o întoarce la traiul de dinainte de călugărie, că săracul o să se tâmpească cu stilul ăsta de viață – așa ziceam eu atunci.

De cele mai multe ori, când purtam o discuție, nu înțelegeam deloc ceea ce-mi spunea. Îmi repeta tot timpul că viața adevărată nu este cea pe care o ducea el înainte de intrarea în mănăstire și nici cea pe care încă o duc eu acum. Îmi spunea că nu înțelege cum de nu-mi dau seama de acest lucru; știa pasiunea mea pentru munte și alpinism și îmi zicea că, văzând atâtea minuni ale naturii, nu poți rămâne indiferent la chemarea de a da slavă lui Dumnezeu și a crede în El. Îmi mai spunea că poți vedea o minune chiar și numai într-un fir de iarbă, care se clatină la adierea vântului, sau în frumusețea și parfumul unei flori, că poți simți ceva deosebit chiar și privind o gărgăriță cum se luptă să-și ia zborul de pe o frunză, și când o face, se așază pe nasul tău.

Într-adevăr, îmi petreceam vacanțele la munte, cu prietenii, mă cazam la cabană, escaladam munții și, în general, făceam drumeții. Dar să fiu sincer și să spun drept, mai semnificativă pentru noi era ieșirea în poiană, aproape de pădure, categoric nu pentru a mirosi flori – căci cum ar fi fost să vezi un grup de bărbați întinși pe iarbă, unul mirosind o floare, altul jucându-se cu o gărgăriță și altul… cine știe ce mai făcând, ci desigur, pentru a căuta locul cel mai potrivit ca să o „punem” de-un grătar, cu niște muzică tare și așa mai departe.

Credeam în Dumnezeu, dar în acea perioadă la un nivel ideatic, să spun așa, motiv pentru care gestul prietenului meu de a se călugări și stilul său nou de viață mi se păreau habotnice. Dar, pentru că țineam la el, încercam să-l înțeleg și să găsesc răspunsuri la întrebarea:  „–Cum e posibil să simți și să vezi lumea cu alți ochi, idealizând fiecare întâmplare aparent banală: căderea unei frunze să-ți aducă un zâmbet, chiar și un zbor de gărgăriță având puterea să te emoționeze, privindu-o întins pe pajiște?” Ținând cont de ceea ce mi se prezenta la televizor, toate acestea păreau ceva cu totul abstract și de basm.

Într-o seară, hotărându-mă să nu mai merg în club – bine, recunosc, motivul era mai mult că nu prea aveam bani – m-am decis să trec pe la mănăstire să-mi vizitez prietenul, să mai discut cu el. Pe drum, însă, din neatenție – să zicem – am dat peste un bătrân, care nu știu de unde a apărut, și, ciocnindu-ne, l-am repezit cu o vorbă aspră:

– Ți-ai luat stradă, nu te uiți pe unde mergi? dar privindu-l mai bine și văzând că e bătrân, m-am decis să renunț la agresivitate și să uit evenimentul.

– Iartă-mă, tinere, dar tocmai era să strivești un melc, a zis bătrânul, spunându-și numele, parcă vrând să ne împrietenim. Nu am putut răbda și mi-am permis să te „atenționez”, a adăugat.

„Asta-i bună, altul cu gărgăuni, până acum eram la botanică cu flori și frunze, iar acum suntem la biologie, bine totuși că n-a fost o broască, pentru c-o luam razna pe loc”, am zis în gândul meu.

Și parcă știind ce am gândit, bătrânul mi-a zis:

– Dacă ești sincer în căutarea ta, vei înțelege la un moment dat.

– M-am străduit, dar n-am reușit, am răspuns eu ignorând parcă șocul nedumeririi.

– Folosește scara! mi-a zis el, și, uitându-mă în jur, am întrebat: …Care?? Dar când am revenit cu privirea, bătrânul nu mai era. Atunci, cuprins de spaimă, am rămas încremenit, neștiind cum să reacționez; dacă aș fi fost dus de mic la biserică, probabil că atunci aș fi rostit pe de rost mai multe rugăciuni decât un călugăr în mănăstire, dar ghinionul meu a fost că nu știam niciuna, așa că tot ce am putut rosti în gând a fost: Doamne!!! și o sete de cunoaștere, de rugăciune, amestecată cu frica, m-a cuprins. După ceva timp, m-am hotărât să mă mișc din loc și m-am îndreptat cu pași teleghidați și rapizi către mănăstire. Ajuns la mănăstire, m-a întâmpinat părintele stareț, de la care am aflat că prietenul meu călugăr a plecat pentru o perioadă în pustie.

– Ei, alta acum – am zis eu încruntat, uitând parcă de locul în care mă aflam și de persoana căreia mă adresam – ce trăznaie mai e și asta, să pleci de nebun prin pădure…???

– Nu vorbi așa de prietenul tău, începu aspru părintele, să știi că mi-a povestit despre prietenia voastră și am observat cât de mult ține la tine. Te pomenește în fiecare seară la rugăciune, iar unul din motivele pentru care a plecat în pustie ești tu, chiar dacă te situezi ultimul pe listă, zise zâmbind ironic. Chiar își dorește să te lumineze Dumnezeu să mergi pe calea cea bună.

Scara

În momentul acela, mi-am amintit de întâmplarea din drum cu bătrânul și i-am povestit-o, vorbindu-i fără răsuflare și așteptând cu nerăbdare cuvânt lămuritor. Atunci starețul, care este un om experimentat, mi-a explicat:

– Hmm, interesant, dragă Vladimir. Există o scriere a unui Părinte Sfânt, intitulată „Scara”, numită astfel pentru că, spre a ajunge la desăvârșire, trebuie să urci o scară a virtuților, treaptă cu treaptă, având la capăt dragostea.

– Nu înțeleg prea bine legătura, spuse Filip.

– Adică, bătrânul acela s-a referit la faptul că, pentru a ajunge la o sensibilitate și o trăire duhovnicească înalte, stări indispensabile mântuirii, dar și rezolvării „problemei” mele, trebuie să pornești urcând anumite trepte, nu dintr-o dată – cum voiam eu – ci în timp, începând cu lepădarea de viața deșartă și continuând cu despătimirea, apoi celelalte, culminând cu dragostea. Din acel moment, începi să vezi lucrurile în alt mod, cu alți ochi, pregustând raiul încă fiind în această viață pământească. Când te lupți să conștientizezi și când ajungi să simți prezența permanentă a lui Dumnezeu oriunde și în toate, începi să te bucuri de orice lucru, de fiecare adiere a vântului și pe toate le primești ca de la El. Ulterior am citit și eu cartea. Mi-am dat seama unde mă situam eu.

– Interesant ce spui tu, interveni Filip, observând cu câtă ardoare povestea prietenul său, dar de ce te găsesc acum în cameră cu televizorul țăndări, și privind neclintit pe geam?

– Vreau să intru în mănăstire.

– Uau, dar ce treabă are televizorul? Și nu văd un motiv foarte clar exprimat. Faptul că un bătrân ți-a zis să urci pe scară și că un părinte a dat un înțeles duhovnicesc acestui cuvânt, nu sunt argumente de ajuns.

– Dacă ar fi doar atât, probabil că ai fi avut dreptate. Cu televizorul, însă, este simplu: te conectează undeva departe de realitate, făcându-te să pierzi contactul cu ea, îți impune cum să gândești, ce să faci, cum să trăiești, ce să simți, cum să iubești; nu te poți împotrivi decât luând atitudine. Eu unul am luat. Referitor la acel bătrân, totul e minunat, am rămas marcat de întâmplare, la fel și părintele stareț. Când acesta din urmă m-a întrebat care-i numele cu care s-a prezentat acel bătrân, răspunsul a fost: …„Ioan” !!!

Metrica imnelor bizantine din perspectivă teologică – Diacon Cornel Coman și Sabin Preda

Când bărbaţii nu mai sunt bărbaţi şi femeile, femei! (Virgiliu Gheorghe)

Bio-fizicianul Virgiliu Gheorghe la Garantat 100%

Efectele televiziunii şi internetului asupra sănătăţii mentale! (Virgiliu Gheorghe)

Despre atenţie! (Diac. dr. Adrian Sorin Mihalache)*

Dialog cu tinerii! (Pr. prof. Constantin Necula)

Pr. prof. Constantin Necula la penticostalii din Beiuş!

*Se găsesc foarte multe conferinţe deosebite cu Diac. dr. Adrian Sorin Mihalache.

 

Wess Moore descrie persuasiunea publicitară realizată prin intermediul televiziunii:

     Când cercetările lui Mulholland au fost publicate, au avut impact puternic asupra industriei de televiziune, cel puţin în sectorul de marketing şi publicitate. Realizând că telespectatori intră automat într-o stare de transă când privesc la televizor, producătorii au început să producă reclame care induc stări şi dispoziţii emoţionale inconştiente în privitor. Scopul reclamelor nu este să apeleze raţionalul sau conştientul (care de obicei este îndepărtat în timpul reclamelor), ci mai degrabă să implanteze dispoziţii pe care consumatorul le va asocia cu produsul întâlnit în viaţa reală. Când vedem produsul expus în magazine, de exemplu, acele emoţii pozitive sunt activate. Prezentarea şi susţinerea lor de către atleţii favoriţi şi alte celebrităţi trezeşte aceleaşi asociaţii. Într-un supermarket, care este în aşa fel organizat încât toată lumea să poată să vadă şi să atingă fiecare produs, cumpărătorul adesea apucă în grabă ceva, fără să-şi dea seama că este chiar ceea ce-i fusese inoculat în subconştient (Moore: 59-66)

    Produsul este asociat unei imagini sau unei realităţi care produce emoţie şi incită dorinţa. Obiectul promovat în retorica reclamei respective se propune pe el însuşi ca mijloc de obţinere a plăcerii sau de satisfacere a dorinţei respective. Ajunşi în apropierea lucrului respectiv, îl vom cumpăra pentru a ne oferi măcar această minimă descărcare a tensiunii unei dorinţe neîmplinite.[1]

escaping_from_the_cold_harsh_realities_of_consumerism

     Reclamele ne oferă dezinteresat un dar, ne seduc atenţia vorbindu-ne despre dorinţele noastre, şi ne propun satisfacerea plăcerii. Darul sau secretul fericirii este sugerat a fi chiar produsul sau comportamentul la care se face reclamă.

Reclama intervine între oameni şi nevoile lor, îi împiedică să-şi satisfacă nevoile şi îi determină să creadă că satisfacţia poate fi obţinută doar prin mărfuri. (Mander:127)

     În oricare proces publicitar creatorii de publicitate caută nevoia, construiesc reclama ca pe o proiecţie a acestei nevoi, şi promit, prin obiectul pe care îl propun, satisfacerea dorinţei. Această promisiune actualizează nevoia şi stârneşte dorinţa. Motorul acesteia, fantasma, se instalează în subconştient de unde, cu tenacitate, incită imaginaţia. Repetarea reclamei nu face decât să fixeze cât mai bine fantasma, să-i dea relief şi forţă în intensificarea dorinţei.

     Iată o reclamă tipică: Personajele principale sunt maşina căreia i se face publicitate, bărbatul care o cumpără şi o femeie tânără, care zâmbeşte promiţător din interiorul maşinii, „accesoriu” semnificativ al acesteia. Mesajul sugerează că a alege acea marcă, a deţine acel automobil este ca şi cum ai avea însăşi femeia. Dorinţa erotică, drept substrat al reclamei, este incitată prin chipul seducător al femeii, prin plăcerea promisă, subînţeleasă, care se citeşte în privirile sau în gesturile ei. Pentru a rezolva tensiunea aceasta, se propune ca soluţie maşina. Ea devine cheia dobândirii plăcerii. Dorinţa de a poseda maşina nu exista înainte de vizionarea reclamei, însă prin intermediul ei fantasma se instalează în minte. Prin repetarea vizionării, se  creşte relieful noii dorinţe care se justifică prin faptul că reclama este văzută şi revăzută, dar şi prin plăcerea care, cel puţin în chip nemărturisit, se lucrează în minte. Astfel că, atunci când insul o să dorească să-şi cumpere o maşină va fi mai puternic atras către marca promovată, spre a dobândi plăcerea promisă – a satisface conflictul interior, aşa-zisa disonanţă cognitivă. Reclamele nasc astfel dorinţe noi legate însă de cele vechi, pe care le amplifică.[2]

     Dobândirea lucrului promovat prin reclamă aduce în primul rând o rezolvare a tensiunii dorinţei.[…] Nevoia originară (cea erotică) nu este satisfăcută deplin, ci doar amăgită sau amânată, omul mulțumindu-se deocamdată cu plăcerea obținută prin cumpărarea obiectului (automobilul). Pe de altă parte nevoia inițială amplificată prin vizionarea reclamei și nesatisfăcută va crea un fond sau platou de frustrare tocmai bun pentru sădirea altor false nevoi.

     Școala publicității[3]

     Reclama este o glumă foarte serioasă, prin care omului i se transmite într-un mod seducător un întreg cod de valori, i se face o adevărată educație, fără să fie nevoie pentru aceasta să meargă la școală sau să depună vreun efort oarecare. […] Fiecare reclamă nu este altceva decât una dintre lecțiile pe care cultura de consum le dă omului contemporan.

– repetiția se află pe primele locuri în rândul tehnicilor de persuasiune și manipulare

– fiecare revedere a reclamei constituie cea mai bună dovadă că produsul respectiv este cel de care avem nevoie

– legarea unui obiect, a unui comportament de o fantasmă, pentru a le face ușor memorabile, este o tehnică folosită în întreaga perioadă a Evului Mediu și a Renașterii. Arta memoriei sau magia își întemeiază acțiunea și eficacitatea chiar pe această metodă.

     În timp ce cultura, religia sau școala își găsesc sensul în a pune în lumină conținutul spiritual și rațional al lucrurilor sau al actelor umane, a transfigura religios sau cultural orice activitate, adâncind simbolic realitatea, publicitate,a dimpotrivă, acționează în mod invers, preluând orice aspirație, năzuință sau realitate pentru a le reduce la imaginea unui produs. La senzație și emoție sau chiar la un scenariu fantastic al dorinței. Dincolo de reducerea orizontului spiritual al omului, închiderea lui în lumea obiectelor și a senzațiilor pe care acestea ni le produc, publicitatea operează, prin intermediul reclamelor, și produce o mutație semnificativă în percepția realității, în gândire și în comportament, mutație care favorizează acțiunea.


[1] Ştiinţa şi războiul sfârşitului lumii / Virgiliu Gheorghe, Bucureşti, Ed. Prodromos, 2008, p.9-10

[2] Ibidem, p. 14

[3] Ibidem, p. 15, 16.

CEVA S-A SCHIMBAT ÎN ULTIMII ANI, NIMIC NU MAI ESTE CA ÎNAINTE.

      Unii muncesc până la epuizare ca să poată supravieţui, şi nu ştiu cum a mai trecut o zi, iar alţii se aruncă cu disperare în tot felul de distracţii, de parcă ar trăi ultimele zile ale vieţii şi ar vrea să uite cu totul de aceasta. Trecutul a dispărut sub bombardamentul ştirilor care ne absoarbe întreaga atenţie, ca şi cum de acele informaţii ar depinde viaţa noastră. Ritmul este ameţitor şi epuizant, încât aproape nimeni nu mai are răgazul să se adune pentru a-şi pune ordine în viaţă, pentru a-şi împlini un vis al copilăriei. Un sociolog german observacea mai mare criză a lumii contemporane nu este cea a petrolului, ci a acelui interval de linişte şi pace în care să fim singuri cu noi înşine sau cu cei pe care îi iubim, departe de vâltoarea mediatică a ştirilor şi a zgomotului cotidian, a grijilor şi a lui „ce se mai întâmplă în lume”. Se pare că ducem un război apăsător, al nervilor, al terorii psihice, al fantasmelor şi al schimbării. Către ce ne îndreptăm, vom încerca să aflăm analizând câteva dintre cele mai importante provocări la care trebuie să facă faţă omenirea şi la care fiecare dintre noi este de dorit să avem propriul răspuns.[1]

Rolul publicităţii în configurarea gândirii şi comportamentelor

Jerry Mander (peste 15 ani de experienţă în domeniul relaţiilor publice şi al publicităţii) afirmă în primele rânduri ale cărţii sale că:

am învăţat că este posibil ca prin intermediul mass-mediei să vorbeşti direct în minţile oamenilor precum odinioară magicienii, imprimând înlăuntrul acesteia imagini care îi pot determina pe oameni să săvârşească fapte la care, niciodată nu s-ar fi gândit. (Mander: 13)[2]

manipulare

Să cunoaştem rolul real pe care campaniile publicitare îl joacă în viaţa societăţii.

De la apariţie ei, publicitatea şi-a revendicat un rol de informare în ceea ce priveşte oferta pieţei de servicii şi mărfuri. „Trebuie să fiţi informaţi ca să puteţi alege, ni se sugerează, iar noi, cei care ştim şi vă vrem binele, vă ajutăm ca să alegeţi tot ceea ce vă este mai bun şi mai folositor şi, chiar, indispensabil”, se insinuează, cu subînţeles, în întregul discurs publicitar. Însă conţinutul informaţional al reclamelor este însă nu numai redus, ci inexistent cel mai adesea.[3]

Ni se arată un peisaj de munte cu ape curgătoare, un copil aleargă, iar într-un colţ al imaginii, marca promovată. Care este informaţia referitoare la produsul respectiv? Aţi văzut vreodată le televizor vreo reclamă la maşini care să ne informeze asupra caracteristicilor generale ale acestora, fiabilitatea motorului sau alte date tehnice care să ne convingă raţional de superoritatea mărcii respective? Oare ce informaţie poate conţine o reclamă la ţigări, atâta timp cât gustul sau aroma acestora rămân practic neschimbate, iar legea internaţională chiar interzice cuprinderea în reclama la ţigări a unei informaţii pozitive referitoare la fumat sau la ţigara respectivă. A prefera o ţigară anume nu poate fi decât o problemă de gust; numai încercând mai multe ţigări cineva ar putea s-o aleagă pe aceea care-i place cel mai mult. Şi cu toate acestea, cele mai mari sume de bani se cheltuiesc anual în reclama la ţigări.

„Ce ne pasă nouă că vor să-şi cheltuiască banii pe publicitate – oricum nu ne pot influenţa cu nimic, căci fumăm, dacă vrem să o facem, ce ţigară ne place mai mult!” Şi totuşi, anual în lumea întreagă se cheltuiesc sute de miliarde de dolari numai pentru publicitate. Să fie oare grandomani sau paranoici producătorii concernelor economico-financiare, ca să investească atât de mult numai ca să-şi vadă afişate produsele?[4]

     S-a constatat că vânzarea unui lucru depinde mai puţin de calitatea acestuia, de nevoia reală pe care ar avea-o publicul, şi mai mult de reclama făcută. Cu alte cuvinte, crearea unei imagini seducătoare şi plasarea ei în mintea consumatorului devine mai importantă pentru vânzarea produsului promovat decât însăşi confecţionarea sau calitatea acelui produs.

     Publicitatea nu este morală. Ea lucrează pentru cine plăteşte şi asigură succesul, pentru cine dă mai mult. Scopul adevărat al publicităţii nu este informarea, precum se declară, ci condiţionarea prin intermediul manipulării mediatice a unor false nevoi, a unor dorinţe sau atitudini consumatoriste.[5] (…VA URMA)


[1] Ştiinţa şi războiul sfârşitului lumii / Virgiliu Gheorghe, Bucureşti, Ed. Prodromos, 2008, p 3-4.

[2] Ibidem, p. 5.

[3] Ibidem, p. 6.

[4] Ibidem, p. 7

[5] Idem şi p. 8.

 

Nu naşterea ca atare te face tată,

nu purtarea în pântece te face mamă,

 ci buna creştere pe care o dai copiilor

(Sfântul Ioan Gură de Aur)

 

      Familia are un rol esenţial în educaţia copilului. Familia este nucleul în care copilul se formează ca om. Ea are un  rol decisiv în ceea ce priveşte viitorul social şi spiritual al copilului pentru că ştim că „există evenimente care-şi pun pecetea asupra mentalităţii individului”[1], respectiv a copilului.

Felul în care părinţii se raportează la copii, afectează în mod dramatic modul în care copilul se va raporta la societate. Părinţii severi vor forma un tânăr fără personalitate, voinţă, iniţiativă (doar în cazul unui sistem nervos foarte puternic asistăm la formarea unui spirit anarhic  în familie şi societate); părinţii care-l vor răsfăţa vor avea un tânăr care nu învaţă, nu munceşte, dar pretinde mereu (unii ajung delicvenţi); părinţii care denotă inconsecvenţă educativă, care oscilează între răsfăţ şi severitate, vor forma un tânăr dezorientat, încăpăţânat, capricios şi dificil în raporturile sociale.[2]

„Educaţia copiilor presupune întâi de toate desăvârşirea propriei noastre educaţii, a sentimentelor noastre”.[3] Părinţii trebuie să se străduiască să dea dovadă de o moralitate ireproşabilă, de integritate şi educaţie aleasă, fiind formatorii unei generaţii, ca astfel copiii să-i poată urma avându-i ca model. „În educaţia copiilor, mai întâi de toate trebuie să ne educăm noi înşine. Evident, căldura din familie educă mult mai bine decât orice cuvinte, şi, dimpotrivă, cuvintele anoste ale părinţilor obţin exact efectul contrar.”[4]

Apoi, educaţia începe din momentul conceperii copilului. Încă din pântece mama va avea toată grija să-i transmită copilului sentimente de linişte şi afecţiune, dar şi o alimentaţie sănătoasă, acestea având un rol important în formarea lui, fiind climatul în care se dezvoltă. „Impresiile primite de prunc în timpul sarcinii în pântecul mamei sale determină în mare măsură starea lui fizică, afectivă şi chiar spirituală”.[5] „Trebuie să amintim că orice ţipete, orice cuvinte murdare îl spurcă deja pe copil, întipăresc deja în inima lui, încă din pântece, imaginile viciului şi a patimilor.”[6] Comportamentul plin de afecţiune al mamei este foarte important pentru formarea „sentimentul comuniunii sociale. El favorizează comunicarea, colaborarea şi actele altruiste. Baza acestui sentiment o constituie relaţiile cu mama, afecţiunea reciprocă dintre mamă şi copil.”[7]

Atunci când cunun, le spun soţului şi soţiei: „relaţiile conjugale, respectul, dragostea,

tandreţea şi căldura sufletească – sunt 90% din educaţia copiilor, restul trebuie doar subliniat şi nici nu trebuie să vorbiţi mult”. (Ptotoiereul Valerian Krecetov)[8]

 

Comportamentele copiilor se învaţă prin observarea unor modele în familie sau societate: „într-o grădiniţă o parte din preşcolari au asistat la un spectacol dat de un actor care tot timpul se comportă violent, agresând o păpuşă mare din plastic. Observându-se copiii în zilele următoare s-a constatat că aceştia se comportau mult mai agresiv cu jucăriile şi păpuşile lor, în comparaţie cu ceilalţi care nu asistaseră la spectacolul respectiv. După opt luni, 40% din lotul experimental imitau acte agresive din categoria celor văzute în spectacol. Rezultă rolul important jucat de exemplul celor din jur.”[9]  Toate acesta îl pot marca profund, însă copilul va suferi mult mai puţin dacă „simte în el siguranţă şi dacă are încredere în părinţi.”[10] Dar dacă vede atitudini nepotrivite „la un om în care are multă încredere, la părinţi, fraţi, rudenii, etc., atunci influenţa va fi mult mai mare asupra lui”[11].

Direcţia spre care va merge copilul se trasează încă din familie, locul unde se va forma idealul său. Acesta se formează din copilărie până la adoleşcenţă. Astfel, „când relaţiile dintre părinţi au fost armonioase, idealul adolescentului include un model care le seamănă.”[12]

Un copil care nu a primit o educaţie corectă din toate punctele de vedere va avea de suferit la  maturitate, sau poate toată viaţa în cazul în care nu are un caracter puternic nativ, prin care să se autoeduce. Lacunele relaţionale, complexele, fluctuaţiile sentimentale şi toate problemele interioare ale omului sunt în mare parte o consecinţă a unei educaţii familiale defectuoase.  Greu va înţelege extrovertirea unei persoane în familia sa sau între prieteni, ori altruismul cu care se manifestă în societate şi altele asemenea, cineva crescut de nişte părinţi care nu au avut timp să vorbească cu el, să-i asculte problemele, să-l încurajeze la nevoie, să-i ofere afecţiune. Se va adapta greu.

Responsabilitatea unui părinte în ceea ce priveşte educaţia copilului său este una uriaşă. În mare parte cazurile de neadaptare socială, depresie, dependenţă, delicvenţă, perversiune, sinucideri, din rândul tinerilor (şi nu numai), au ca substrat lipsa educaţiei familiale corecte, sănătoase.

CONCLUZII

Lumea e condusă din camera copilului (Tholuck)[13]

După cum am demonstrat până acum într-o manieră succintă, rolul familiei în educaţia copiilor este esenţial. „Familia reprezintă matricea primordială a culturii omeneşti. […] Aici se trezesc şi încep să se dezvolte puterile latente ale sufletului personal; aici începe copilul să iubească (pe cine şi cum?), să creadă (în ce?) şi să sacrifice (cui şi ce?); aici se alcătuiesc primele temelii ale caracterului său; aici se descoperă în sufletul copilului sursele principale ale fericirii sau nefericirii lui viitoare; aici devine copilul un om  mic, din care mai apoi se dezvoltă o mare personalitate sau un pungaş mărunt.”[14]

Totul se începe şi se învaţă mai întâi în familie. „Dacă copilul nu învaţă să iubească în familie, de la părinţii săi, unde va învăţa să iubească? Dacă nu s-a deprins încă din copilărie să caute fericirea tocmai în fericirea reciprocă, în ce porniri rele şi vicioase o va căuta când va ajunge la vârsta maturităţii? Copiii preiau totul şi imită totul…”[15]

Principala condiţie ca un copil să primească o educaţie corectă o reprezintă capacitatea părinţilor de a o face, şi în acelaşi timp, intensitatea şi sinceritatea iubirii părinţilor. Dar asta înseamnă că orice copil care nu a primit o educaţie aleasă este condamnat la un eşec social şi spiritual? Se pare că aceasta depinde de puterea de autoeducare a copilului dar şi de persoanele cu care intră în contact. Persoanele care intră în contact cu tineri care au avut o astfel de educaţie în copilărie, tind să-i judece, dar soluţia este să-i ajute să se integreze, dovedind răbdare şi altruism. Vor primi în schimb fericirea celuilalt ca stimulent asupra propriei fericiri. Adică cel ce unge cu miresme pe altul, el mai întâi miroase frumos.

BIBLIOGRAFIE

 

  • Psihologie generală, Andrei Cosmovici, Ed. Polirom, Iaşi, 1996;
  • Părinţi şi copii. O abordare teologică, duhovnicească şi psihologică, Arhim. Simeon Kraiopoulos, Ed. Bizantină, 2005;
  • Cum să educăm ortodox copilul. 300 de sfaturi înţelepte pentru părinţi de la sfinţi şi mari duhovnici,  Ed. Sophia, Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2011;
  • Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă a copiilor de azi, Maica Magdalena, Ed. Deisis, 2006;
  • Viaţa de familie, Traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Ed. Sophia, Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2009.

[1] Psihologie generală, Andrei Cosmovici, Ed. Polirom, Iaşi, 1996, p. 36.

[2] Idem, p. 36.

[3] Părinţi şi copii. O abordare teologică, duhovnicească şi psihologică, Arhim. Simeon Kraiopoulos, Ed. Bizantină, 2005, p. 62.

[4] Protoiereul Vladislav Sveşnikov în Cum să educăm ortodox copilul. 300 de sfaturi înţelepte pentru părinţi de la sfinţi şi mari duhovnici,  Ed. Sophia, Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2011, p. 74.

[5] Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă a copiilor de azi, Maica Magdalena, Ed. Deisis, 2006, p. 20.

[6] Cum să educăm ortodox copilul. 300 de sfaturi înţelepte pentru părinţi de la sfinţi şi mari duhovnici,  Ed. Sophia, Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2011, p. 28.

[7] Psihologie generală, Andrei Cosmovici, Ed. Polirom, Iaşi, 1996, p. 209.

[8] Idem, p. 74.

[9] Psihologie generală, Andrei Cosmovici, Ed. Polirom, Iaşi, 1996, p. 208.

[10] Părinţi şi copii. O abordare teologică, duhovnicească şi psihologică, Arhim. Simeon Kraiopoulos, Ed. Bizantină, 2005, p. 62.

[11] Ibidem.

[12] Psihologie generală, Andrei Cosmovici, Ed. Polirom, Iaşi, 1996, p. 212.

[13]Viaţa de familie, Traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Ed. Sophia, Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2009, p. 9.

[14]Idem, p. 8-9.

[15]Idem, p. 15.

      Am să vă spun cum… Pe o baltă, un brotăcel filează de departe o musculiţă. Musculiţa stă şi ea acolo, agăţată de un pai, mai să-şi ude aripile atât de mult, încât aproape nu mai poate ieşi din baltă. Broscoiul o filează bine. Undeva, o ţânţărică face patinaj acvatic: în stânga şi în dreapta… Un ţânţărel, topit de dragoste, se leagănă pe o frunză, cutremurat de frumuseţea ţânţăricii. La malul lacului, o floricică se usucă pentru că, în ciuda faptului că aproape balta, rădăcina sa nu-i suficient de lungă cât să preia apă şi să-i hrănească tubulatura florii.

      Din senin, pe când broasca se pregăteşte să înhaţe musca, o mică floare de liliac se desprinde din liliacul de pe malul lacului şi, lovind apa, creează o undă. Unda mişcă musculiţa din dreptul limbii hrăpăitoare a broaştei, o pune pe beţigaş, se scutură, şi musculiţa fuge. Ţânţărica, un pic deplasată din patinajul ei artistic, nimereşte direct în braţele ţânţărelului, şi pe loc se încheagă o prietenie… de vreo 24 de ore, cam atât ţine dragostea la ţânţari. Un val de apă loveşte ţărmul, încarcă cu apă rădăcinile, o ajută pe floare să se deschidă şi, dintr-o dată, un bondărel, care se blocase acolo, este izbăvit! Vedeţi ce simplă e viaţa? O singură floare, o simplă floare, purtată de o adiere de vânt, şi câte schimbări pe o baltă!

      Este necesară o clipă de atingere de Dumnezeu şi totul se poate schimba în viaţa noastră!


[1] Extras din Provocările străzii, preot Constantin Necula, Ed. Agnos, Sibiu, 2011, pg. 100.

Ciobanul şi ursul

Posted: August 14, 2012 in Istorioare şi pilde religioase
Etichete:

Ciobanul şi ursul[1]

      UN CIOBAN, care-şi pierduse viţelul cel mai frumos, se ruga, zicând: „Doamne Dumnezeule, arată-mi pe hoţul viţelului meu şi duminică, la biserică, îţi voi aduce jertfă o lumânare de cele mari!”.

        Abia rosti această rugăciune şi, deodată, apăru „hoţul” din pădure: un urs mare şi grozav.

       „Atotputernice Dumnezeule!… – se rugă ciobanul, luându-o la fugă. Depărtează de aici pe acest hoţ şi îţi voi aduce duminică zece lumânări de cele mari!”

             Să cerem în rugăciunile noastre, „mai ales cele bune şi de folos sufletelor noastre”; căci altfel de cereri, dacă nu băgăm bine de seamă, pot fi spre răul nostru, împlinindu-se cuvintele Scripturii: „Nu ştiţi ce cereţi”.

(Din pildele Episcopului Grigorie)


[1] Extras din: 600 Istorioare religioase, pr. Iosif Trifa.

UNDE SUNT ŞCOLILE DE ALTĂDATĂ?

Posted: Iulie 23, 2012 in Diverse

UNDE SUNT ŞCOLILE DE ALTĂDATĂ?[1]

           N-am putea spune că înainte de 1990 ar fi fost aşa cum trebuie; mai întâi pentru că era în esenţă ateu, apoi pentru că insista prea mult pe memorizare, cantitate şi specializare. Dar, totuşi, aşa cum era, românii luau aproape an de an primele locuri la olimpiadele internaţionale de matematică, fizică, biologie sau chimie. Şi nu era vorba numai despre cei care făceau performanţă. Elevii români, chiar şi cei de nivel mediu, îi depăşeau pe cei din Occident de aceeaşi vârstă cu ei. Îmi amintesc că între anii 1980 şi 1986 am avut câţiva colegi care au emigrat cu familia în Statele Unite. Deşi nu excelau la şcoală în România, acolo au fost trecuţi într-o clasă superioarî vârstei. Dar, şi în aceste condiţii, erau mai buni decât colegii lor.

             La doi ani după 1990, aflam din ziarele româneşti că, în clasamentele internaţionale, România era cotată undeva pe locul 170 în privinţa nivelului de învăţământ. Ne depăşeau şi ţări din Asia, nu mai vorbim de cele occidentale. Atunci nu ştiam prea bine ce înseamnă manipularea. Doar ne miram şi ne gândeam, cu uimire, cum ar trebui să arate un învăţământ performant, dacă noi şi cel de atunci obţineam performanţe dintre cele mai bune la olimpiadele internaţionale – nu vorbim de faptul că majoritatea celor 169 de ţări care ne-o luaseră înainte, nu ajungeau nici măcar să participe la faza finală a acestor concursuri… În aceeaşi perioadă, eram la fel de surprinşi să aflăm că industria şi agricultura, cu care Ceauşescu reuşise recordul de a ne aduce în situaţia unică de a nu mai avea nicio datorie, erau de fapt nişte găuri negre ale economiei naţionale. Straniu, adică o economie formată numai din găuri negre supravieţuise şi exportase zeci de ani , în lumea întreagă, de la maşini agricole şi instalaţii petrolifere până la locomotive şi arme de tot felul… Însă lucrurile se înscriau în aceeaşi linie generală, de aruncare la coşul de gunoi a „moştenirilor trecutului” şi de reaşezare pe baze noi, moderne, „europene”.

           Aşa că, pentru că tot era considerat învăţământul românesc atât de puţin performant, s-a început reforma. Oricum era obligatorie, căci numai aşa se angajai F.M.I.-ul şi celelalte Forumuri Europene să ne împrumute şi să ne ajute. Şi, într-adevăr, în ultimii douăzeci de ani, învăţământul românesc a fost reformat neîncetat, deşi nu există măcar un studiu desfăşurat de către Ministerul care-l gestionează prin care să se fi demonstrat necesitatea unor măsuri sau a altora. Slavă Domnului că reformarea învăţământului nu s-a desfăşurat în acelaşi ritm cu reforma din agricultură! Asta pentru că pe porci poţi să-i laşi să moară sau să-i tai, după cum s-a şi întâmplat în cazul lichidării marilor combinate de carne româneşti, dar cu oamenii e mai greu… Şi totuşi, prin sistemul noilor manuale alternative, al noilor sisteme de notare sau printr-o reformare continuă sub semnul principiului „schimbarea oricum va aduce ceva nou”, s-a reuşit să se dea peste cap întregul proces educativ!

          Rezultatul final? După bacalaureatul din  vara aceasta(2011), procentul de promovabilitate la nivel naţional este de 44,7%; în peste 20 de licee din ţară, nici un elev nu a promovat examenul de bacalaureat; la nivel naţional s-au înregistrat doar 60 de medii de 10; 661 de elevi au fost daţi afară din examen; în unele judeţe au promovat examenul sub 20% dintre elevi – şi lista recordurilor negative poate continua…

          Subiectul a devenit unul de interes pentru mass-media, care a început vânătoarea de vinovaţi. Talk-show-uri, interviuri, explicaţii dintre cele mai complicate. A apărut chiar şi versiunea că, de fapt, problema este tocmai lipsa de consecvenţă în reformă! Exact aceleaşi reţete ca în industrie şi agricultură…

           Până la urmă, ţapi ispăşitori au fost găsiţi copiii. Chipurile, s-au obişnuit cu distracţia şi nu mai vor să înveţe! Au început chiar să fie batjocoriţi de unii şi de alţii, chiar şi de către Ministerul Învăţământului, prin reprezentanţii săi. Aceasta, în ciuda faptului că nimeni nu s-a ostenit să facă un studiu competent asupra cauzelor dezastrului din educaţia românească a ultimelor două decenii. Dar nu copiii eu fost cei care au condus reforma învăţământului şi nu pot fi învinovăţiţi nici de crearea climatului extrem de nociv din societatea românească… Fiindcă, într-adevăr, eşecul copiilor de astăzi este cauzat nu numai de un sistem de învăţământ defectuos, ci şi de mediul familial şi social în care trebuie să trăiască.

           Într-un număr suficient de mare de studii s-a arătat faptul că principalele probleme psihologice ale copiilor zilelor noastre survin în contextul lipsei de afecţiune şi de prezenţă a părinţilor, care fie sunt plecaţi la muncă în străinătate, fie sunt prinşi cu serviciul de dimineaţă până seara. Şi vorbim de un context, să-i spunem, relativ fericit, căci în tot mai multe cazuri unul dintre părinţi îşi abandonează cu totul familia, hotărât fiind să-şi „refacă viaţa” cu o altă persoană.

           Lipsa de afectivitate şi de îngrijire atentă îl determină însă pe copil să se retragă în sine, să devină tot mai agitat, nervos şi chiar deprimat. Apar astfel problemele de atenţie şi lipsa de concentrare. Foarte probabil că o mare parte dintre tinerii care au eşuat la bacalaureatul de anul acesta(2011) fac parte dintre acei copii care s-au refugiat în faţa televizorului şi a Internetului, dintr-o lipsă cronică a afecţiunii şi îngrijirii parentale. Dar nu-i vorba aici numai despre o suferinţă sufletească Cercetări mainoi demonstrează că lipsa de îngrijire asociată cu un mediu agresiv (vezi jocurile pe calculator sau desenele animate cu violenţă) produce grave atrofii corticale – cu alte cuvinte, nici creierul nu-i mai ajută…

          O altă problemă de care ar trebui să se ţină seama într-o analiză a incapacităţii de învăţare a multora dintre tinerii de astăzi este rătăcirea acestora în jungla lumii televizorului, a jocurilor pe calculator, a Internetului în general.

            Miile de ore petrecute de copii în compania personajelor virtuale (99% dintre ele foarte agresive) au contribuit, desigur, la haosul şi confuzia care-i stăpâneşte pe tinerii de astăzi. Adevăraţii lor educatori sunt eroii de telenovelă. VIP-urile a căror viaţă li se oferă drept model sau strategiile de luptă şi supravieţuire dint tot felul de jocuri video. Comunicarea pe Internet le afectează capacitatea de a scrie şi a citi, dar şi de a comunica firesc cu alţi tineri de vârsta lor. Duhul lumii virtuale nu are nimic în comun cu nici un fel de etică a unei societăţi normale. Munca e privită ca o corvoadă, iar distracţia ca singurul mod acceptabil de a-ţi petrece viaţa. Nu mai vorbim de invazia pornografiei; aceasta, în cârdăşie cu Internetul, cucereşte tot mai mult teren în mintea şi sufletul tinerilor de pretutindeni. Există deja o mulţime de studii care demonstrează că scăderea vizibilă a performanţelor şcolare a băieţilor faţă de cele ale fetelor (lucru constatat şi la examenele de bacalaureat de anul acesta – 2011) îşi are una dintre cauze în consumul de pornografie, care la băieţi este în cantitate mult mai mare.

          Ei bine, Ministerul Învăţământului îi condamnă pe copii, în loc să-i avertizeze pe părinţi asupra pericolului pe care-l reprezintă calculatorul pentru sănătatea mentală – ba, mai mult, a avut girjă să transforme, de-a lungul timpului, calculatorul în cel mai bun prieten al copiilor de ieri şi al tinerilor de astăzi! Acesta a fost unul dintre obiectivele în care Ministerul şi Guvernul, indiferent de culoarea politică, au investit cel mai mult. De la dotarea claselor (de la grădiniţă până la liceu) cu televizor şi calculator, până la subvenţionarea programului „Un laptop pentru fiecare copil”, România a investit într-un mijloc care-ar putea fi una dintre explicaţiile majore ale eşecului şcolar al elevilor, dupăc um demonstrează studiul lui Cristian Pop-Eleches profesor asociat la Universitatea Columbia din Statele Unite.

           Profesorii înşişi şi-au adus în multe cazuti contribuţia la rătăcirea copiilor în lumea virtuală, atunci când şi-au abandonat menirea de dascăli şi educatori şi le-au solicitat copiilor să recurgă la Internet, atât pentru a-şi obţine materialul didactic, cât şi pentru a-şi face temele…

         După cum ziceam, în dezbaterea privind dezastrul educaţiei şcolare din România s-a implicat foarte activ şi mass-media. Ceea ce nu s-a luat însă în discuţie este faptul că mass-media reprezintă unul din principalii vinovaţi pentru promovarea unui duh complet contrar unei educaţii sănătoase: banul şi hoţia ca formule ale succesului, şi nicidecum educaţia, munca şi şcoala; bârfa ca facultate critică şi destrăbălarea ca valoare morală etc.

          Analiza procesului de reformare – sau, mai corect spus, de desfigurare – a învăţământului românesc ar trebui să aibă în vedere şi analiza cazurilor care contrazic aşteptările avute în contextul confuziei şi haosului ce domnesc în societatea românească actuală. Totuşi, există încă mulţi copii români care câştigă premii la olimpiadele internaţionale, care ocupă un loc de frunte în marile universităţi din America şi Europa şi posturi dintre cele mai bine plătite în Occident. Oare cum au crescut aceşti copii?

          Majoritatea fac parte din familii în care educaţia copilului nu a fost lăsată la întâmplare, pe mâna unor sisteme impersonale şi corupte. Părinţii lor nu s-au îngrijit să le cumpere ultimul tip de iPhone, laptop şi haine „de firmă”, ci să le citească cât mai mult încă din primii ani de viaţă, să-i ţină departe de anti-modelele de la televizor; să-i îndrume să studieze un instrument muzical, să nu asculte manele sau alte genuri muzicale cu efecte negative asupra minţii lor; să-i înveţe câteva limbi străine, nu să-i lase să repete cuvinte murdare din limba engleză; să-i ajute să aibă un contact cât mai strâns cu natura, nu să se uite la „Animal Planet”; să-i înscrie la un sport, nu să vadă meciuri la televizor. Cu alte cuvinte, educaţia acestor copii a început de foarte devreme, urmând mai mult perceptele unei educaţii tradiţionale, sub autoritatea părinţilor, primind afectivitate din belşug şi libertate pe măsura discernământului.

           Desigur, aceşti părinţi şi-au petrecut ei înşişi mai puţin timp în faţa televizorului, luându-şi foarte în serios rolul de părinţi şi educatori. Ei au înţeles că petrecerea a mai mult timp împreună cu copiii, atrăgându-i în diferite activităţi, îi va ajuta pe cei mici să nu-şi petreacă viaţa hipnotizaţi în faţa televizorului şi calculatorului, să fie mai stăpâni pe deciziile şi motivaţiile personale şi mai puţin atraşi de anturajele bolnave, erotism, băutură şi drog.

          Dincolo de o ştiinţă sau artă pe care trebuie încet-încet să o reînvăţăm – aceea de a fi părinţi! – , cel mai important lucru este să conştientizăm că educaţia copiilor noştri este un lucru mult prea important pentru a-l lăsa în totalitate pe seama unor instituţii. Reuşita depinde de dragostea  şi jertfelnicia părinţilor, de o anumită solidaritate comunitară în jurul unor valori şi, poate mai mult decât orice, de-o credinţă vie şi lucrătoare în Dumnezeu. Căci, până la urmă, în haosul care domneşte astăzi, mila lui Dumnezeu este cea mai bună garanţie atât a înţelegerii şi dragostei din familie, cât şi a unei ocrotiri fără de care nu este uşor să ieşim la liman în vremurile noastre.

Virgiliu Gheorghe


[1] Extras din: Familia Ortodoxă, octombrie, nr.10(33), 2011